Povești de succes din diaspora română din Portugalia – ”goana după aur”a Grațielei Andrei i-a adus o nouă profesie, o nouă căsnicie, o nouă viață

Pe Grațiela Andrei am întâlnit-o într-una dintre cele mai vibrante și autentice întâlniri ale femeilor din diaspora românească din Portugalia, găzduită de Ambasada României în Republica Portugheză, care a lansat ”Serile Acasă ale Ambasadei României la Lisabona”, un eveniment care reunește în fiecare lună diaspora din Portugalia.

A venit în Portugalia acum 9 ani, lasând în urmă tot. Și nu era deloc puțin – familie, un job stabil și prosper, casă, mașină și tot confortul pentru care ne ucidem lent, în numele unei bunăstări materiale care nu ne mai ține de cald. Cum spune chiar Grațiela, s-a lăsat în primul rând pe sine, cea care trăise pana atunci in multe erori, în numele unui statut social și profesional pe care le bifase din inerția lui ”trebuie să faci”, ”trebuie să ai”, imperativele cu care crescuse generația X. ”Goana dupa aur” a însemnat pentru ea, pe langa visul de imbogatire, spirit de libertate, pionierat, curaj, fascinatia necunoscutului. A venit într-o țară complet nouă cu mâinile goale, ”dându-și foc la toate corăbiile”, cum se spune, pentru a se decoperi pe sine și adevărata ei vocație. Un act de curaj pe care l-a înțeles ceva mai târziu – cand oamenii acționează pe palierul fricii, nu pot sta si pe cel al curajului sau al iubirii in acelasi timp. Trebuie sa aleagă. Decizia de a iesi din zona fricii face sa dispara tot ce e construit pe frica.

Aș vrea să reiei te rog parcursul activității tale în România – marketing TVR și ce a mai fost?

Primul meu job a fost de cartograf la Institutul de Geodezie, Fotogrametrie, Cartografie și Organizarea Teritoriului din Bucuresti. Am desenat harți un timp, apoi doi ani am măsurat pământul în comuna Rușețu, județul Buzău, pentru noua lege funciară. Aveam 18 ani. După ce am terminat Facultatea de Ecomonia Turismului, am fost Client service pentru o mică agenție de publicitate, apoi pentru o companie franceză de telecomunicații. La TVR am ajuns în 2002, la departamentul de marketing, chiar cu puțin înainte ca TVR Cultural sa înceapă sa emită. A fost un proiect foarte frumos pe care l-am pornit de la zero și l-am gestionat ca brand manager timp de șase ani. Am avut norocul să lucrez cu oameni care m-au susținut și mi-au dat multă libertate de creație.

Căutând răspunsuri în cărțile lui Gellu Naum

Cum și de ce Portugalia? Cât de mult contează intuiția într-o astfel de alegere decisivă?

Cum, pot spune, dar de ce încă nu mi-e foarte limpede. Poate că locurile ne aleg și ne cheamă. Mărturisesc că hotararea asta decisivă s-a bazat pe o aparentă joacă. Plecasem din România în Spania, dar simțeam că unde sunt nu e destinația mea finală. Eram foarte confuză. Într-o zi am cerut să primesc un semn că locul pe care îl banuiesc există, iar dacă există să mi se dea coordonatele lui. Când ceri ceva cu toată inima, răspunsul vine. În momentul întrebării citeam. Era o carte de Gellu Naum. Eu cu domnu’ Gellu mă jucam uneori, când căutam răspunsuri. Întrebam, deschideam o carte de-a dumnealui, iar acolo era, negresit, ceva cu sens pentru povestea mea. De data asta n-am deschis cartea, am închis-o. Semn de carte era un flyer uitat între pagini încă din țară. Nu-l citisem niciodată. L-am pus unde rămăsesem fără să-i dau mare atenție, dar observ că pe partea care ieșea în afara cărții scrie “ia-ți biletul către Portugalia”. Am știut că e răspunsul, că acolo e locul pe care îl caut, iar când am ajuns am simțit că l-am găsit.

Desi din afară părea o viață foarte împlinită, tot ce aveam era o oboseală cronică si o căruță de lucruri care în loc să mă fericească mă apăsau

Ce ai lăsat în urmă venind în Portugalia? Bune, mai puțin bune sau care nu s-au dovedit a fi bune între timp?

Am lăsat în urmă tot. M-am lăsat în primul rând pe mine, cea care trăise până atunci în multe erori. Am lăsat casa cu grădină, mașina mea nemțească, școala privată a copilului, serviciul care îmi dădea și status și confort material, cei 21 de saci cu haine, grupul de prieteni care ne umpleau casa la fiecare sfârșit de săptămâna, până și bărbatul mi l-am lăsat, deși asta s-a întâmplat fizic un pic mai târziu. În acel moment s-a produs o închidere de cerc. Unii mi-au zis că am avut curaj, dar nu despre curaj a fost vorba. Dacă nu făceam ceva radical, m-aș fi pierdut. Deși din afară părea o viață foarte împlinită, tot ce aveam era o oboseală cronică și o căruță de lucruri care în loc să mă fericească mă apăsau.

Ce ai găsit nou și complet diferit în noua țara?

Noua țară a fost liniștea. Oamenii aici sunt foarte rezervați, deloc invazivi. Au o delicatețe naturală. Te lasă cu ale tale și asta mi-a făcut mult bine. Apoi natura, deschiderea spre ocean, lumina.

M-am simțit acasă din prima, dar era un acasă care nu excludea România

Ce ți-a fost cel mai greu la început? Ai fost tentată să te întorci acasa?

Nu mi-a fost deloc greu pentru că Viața mi-a adus imediat daruri, semn că decizia mea de a rupe cu nefericirea a fost una bună. Odată așezată în Portugalia, miraculosul a început să se manifeste în forme atât de evidente încât nu puteam decât să mă mir și să mă las purtată. M-am simțit acasă din prima, dar era un acasă care nu excludea România. Am văzut de fapt că există un singur acasă și e mare cât toată lumea asta. Mergeam seara cu bicicleta pe lângă ocean, iar uneori mirosea a foc, alteori a mâncare cu sos, sau a ierburi, sau a mare și toate îmi erau atât de familiare, atât de vii în memorie, atât de trăite. Erau aceleași senzații ca atunci când bunica făcea focul, sau când în cuptor bolborosea vreo tocană, sau când mergeam cu ai mei la mare și din tren banuiam mirosul ei. Nimic nu mi se părea străin.

De fapt, ce înseamnă Acasă? Atunci și acum?

Acasă e o stare de spirit, un spațiu interior, imaterial. Nu vreau să se înțeleagă din ce spun că ”materialul” e rău, sau că am ceva cu el. Caut de fapt să restabilesc un echilibru între ce se vede și ce nu. Acasă înseamnă atât geografie, cât și pace pe dinăuntru. Te simți acasă oriunde dacă ești bine cu tine.

 Pentru un om atât de obișnuit cu agenda plină, starea de a nu face nimic, deși dorită, era absolut insuportabilă

Povestea mărgelelor cu mesaje pe care le creezi tu e fascinantă – un fel de talismane din ceramică pe care le concepeai ca unicate pentru persoane la diverse evenimente speciale din viața lor. Cum a început și cum s-a terminat?

A început în Spania într-o zi când mi-am cumpărat un pachet de lut pentru că nu știam ce să fac nici cu mâinile, nici cu ziua care se deschidea în față ca o pagină albă. Pentru un om atât de obișnuit cu agenda plină, starea de a nu face nimic, deși dorită, era absolut insuportabilă. Simțeam nevoia să fac ceva. Așa am rotunjit primele bile. Pe urmă s-au uscat și m-am gândit să le pictez. Am cumpărat vopsele, iar de aici s-a deschis poarta unei lumi întregi. Mă fascina că pe o suprafața atât de mică pot spune atât de mult. Din prima clipă mi-a fost limpede că am primit un dar. Și l-am primit cu umilință, adică am știut că sunt doar un mijlocitor a ceva ce vrea să vina pe lume prin mine. Primii oameni care le-au văzut îmi oglindeau bucuria, erau entuziaști și voiau să le aibă, cum zici, ca pe niște talismane. Am început să primesc multe cereri pe e-mail. Așa mi-a venit ideea deschiderii unui blog – Lola Dream Factory, ca expoziție virtuală pentru ceea ce făceam. Am incept să scriu acolo și despre nouă viață, despre transformări. În scris am fost subiectivă poate, dar n-am mințit niciodată, n-am vrut să par altceva decât sunt.  Cu cât mă duceam mai înăuntru, în ceea ce credeam că e strict personal, accesam un spațiu atât de general uman încât cine mă citea avea senzația că scriu despre el. M-am conectat la inima oamenilor prin propria inimă. Fiecare șirag a devenit o poveste intimă, un mesaj, o încurajare, un ”te iubesc”, un ”mulțumesc”, un ”iartă-mă”, un ”mărită-te cu mine”, un ”bine ai venit pe lume”, un ”bine că am scăpat”. Sunt sute de șiraguri în toată lumea și le-a mers vestea că ar fi magice. Povestea lor nu s-a terminat. Încă lucrez. Atât timp cât va mai exista cineva care să le vrea, știu că am datoria să le fac. Însă am refuzat să le transform într-o afacere, deși am avut toate ingredientele unei povești de succes. Cererile erau atât de multe încât ajunsesem să lucrez sub presiune. Nu-mi plăcea, nu mai eram fericită. Știam că magia lor vine din timpul și energia pe care le-o dedic, din cum mă simt. Când oboseala a început să înlocuiască bucuria, m-am oprit pentru că îmi promisesem să nu mă mai neglijez niciodată. A fost o pauză care a dat un alt ritm și a făcut o selecție a oamenilor, dar fabrica de vise încă scoate fum pe coș.

M-am conectat la inima oamenilor prin propria inimă

Comunicare, marketing, design, acum reflexologie și terapii alternative. Cât a fost curaj, dezinvoltură, asumare în toate aceste schimbări profesionale?

 A fost nevoie de tot ce spui în momentele de trecere, dar până la urmă, schimbările astea sunt doar un efect secundar. M-am numit în fel și chip, însă nu m-a interesat niciodată să fiu ceva anume. Am căutat și caut să aflu cine sunt cu adevărat, când toate cojile astea cad. Motorul meu e curiozitatea pentru FIINȚĂ.

Știu că și viața personală a stat sub semnul multor schimbări. Cred că de fapt schimbarea în ambele planuri vine dintr-o schimbare de atitudine care antrenează apoi schimbări în lanț în toate planurile vieții. Cum a fost la tine?

Simțeam una și făceam alta, din frică. Trebuia să aleg.

Acum știu că e suficientă o intenție bine țintită ca să răstoarne tot. La mine a fost așa. Simțeam una și făceam alta, din frică. Până când mi-am dat seama că îmi e foarte rău. Intenția de a fi bine cu mine, chiar dacă nu pricepeam exact ce presupune, a declanșat reacții în lanț. Acum pot explica și energetic. Noi oamenii avem capacitatea de a vibra pe o scală foarte amplă de frecvențe, dar nu pe mai multe în același timp. Când suntem pe palierul fricii, nu putem sta și pe cel al curajului sau al iubirii în același timp. Trebuie să alegem. Cu intenția, cu atitudinea alegem. Decizia de a ieși din zona fricii a făcut să dispară tot ce era construit pe frică. Am pierdut foarte mulți bani, adică mare parte din ce câștigasem din vânzarea lucrurilor la plecare, am divorțat, am pierdut oameni pe care îi credeam prieteni, am pierdut temporar legătura cu fiul meu. Nu zic că a fost simplu, dar nici rău n-a fost. S-au construit alte lucruri, pe vibrația nouă. S-au întors banii, copilul, au venit alți oameni, alte oportunități rezonând cu mine. Când, din obișnuință, m-am mai întors la frică, viața mi-a tras din nou preșul de sub picioare și mi-a răsturnat construcțiile. Cam așa a fost până am aflat și am acceptat cine sunt.

Tot în Portugalia mi-am întâlnit jumătatea

După ce-am divorțat, am zis că nu o să mă mai mărit niciodată, dar mi-am dat seama că exista o căutare. M-am oprit și m-am întrebat ce vreau. Vreau să împlinesc un principiu al Vieții, mi-a sunat foarte limpede gândul. Știu că pare abstract și  deloc romantic, dar așa am gândit despre dragoste atunci și asta am cerut, împlinirea unei legi universale. Am primit-o. A venit un om minunat să călătorim împreună, să unim femininul cu masculinul în esența lor, să creștem, să descoperim ce e iubirea după ce îndepărtăm toate ideile despre ea. Ne-am căsătorit acum aproape doi ani. E un artist excepțional, un poet care trăiește poezia, un bărbat admirabil ce are puterea să se vadă cu onestitate.  Se numește Ramon Peralta. Ne-am născut în același an, el în Mexic, și am ajuns în același an în Portugalia. Întâlnirea a fost un mare dar, însă ce-a venit după este construcția noastră conștientă și asta ne da multă forță. Suntem co-creatori.
Trăim frumos, simplu, avem o mulțime de proiecte comune în arii diferite, începând cu aventura noastră culinară – La Lupita, care tocmai a împlinit un an, unde organizăm cine mexicane, de două ori pe lună, făcând cunoscută bucătăria tradițională din diverse zone ale Mexicului, trecând apoi la serile de poezie, performance, tarot literar, expoziții de artă, workshopuri de terapii alternative, etc. Facem tot ce ne place, nu ne plictisim niciodată. Am învățat să ne susținem, să ne dăm spațiu, să ne unim. Dragostea e un dans pe muzica Vieții și, cu cât ne lăsăm mai liberi, cu atât dansul ăsta e mai frumos.
Înainte, viziunea mea despre o relație era că primim la începutul ei un sac plin de lucruri extraordinare pe care le consumăm în timp până se golește sacul. Acum am înțeles că nu există o relație-sac,  ci doar clipa unde avem mereu puterea de a decide dacă iubim sau nu.

Știu că ai un copil. Care sunt valorile pe care vrei să i le transmiți?

 Da, am un băiat de 22 de ani. Luca-Vladimir. Cred că unicul lucru pe care am să i-l reamintesc e să iubească.

Cand suntem pe palierul fricii, nu putem sta si pe cel al curajului sau al iubirii in acelasi timp

Unde pot fi văzute fotografii cu bilele tale de lut? Tu porți și dacă da, care sunt mesajele preferate?

Se pot vedea o parte din mărgele, in secțiunea colecții a blogului https://lolafactory.wordpress.com/category/b-colectii/

Mi-am făcut un singur șirag, dar nu a fost ceva gândit dinainte. Experimentam, și mi-a plăcut cum a ieșit. Între timp l-am scos de la gât și l-am dăruit cuiva. Nu am mai purtat altul, dar dacă mi-aș mai face unul, ar fi același. Se chemă Gold rush (goana după aur) pe care îl prezentam așa: “Goana după aur înseamnă pe lângă visul de îmbogățire, spirit de libertate, pionierat, curaj, fascinația necunoscutului. Mă gândesc mereu la oamenii care iau viața în piept, la nebunii lumii, la cei care te fac să te întrebi cum de cred cu atâta tărie în steaua lor, cum de nu le e frică.” Atunci nu știam că de fapt mă gândeam la cea mai bună versiune a mea.

Deschide galeria foto pentru a vedea mai multe fotografii cu Grațiela Andrei.

A consemnat Daniela Palade Teodorescu

Citește și:

O româncă este autoarea unei tehnici de pictură unice în lume

Atena Boca, o mamă pe „Acoperișul Africii”

Anca Gheorghică, președinta Asociației „Mai Bine” din Iași: „Economia sustenabilă trebuie să fie viitorul”

 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Loading...

EVA.RO
Recomandari
Libertatea
Doctorul Zilei
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Povestile voastre