Interviu cu Bogdan Nicolai: ”Sunt un copil bătrân”

Om de radio, entertainer, ambasador Bucharest Running Club,  jurnalist care trăiește pentru scris – toate acestea se găsesc într-un singur om, Bogdan Nicolai. 

Ce am descoperit la el? De fapt, nu am descoperit, asta se citește în ochii lui. Este un om sincer, deschis, iar privirea lui blândă spune multe. Este genul de persoană care se gândește mai mult la ceilalți decât la el, iar în tot ceea ce face se implică trup și suflet. Se luptă pentru a ajuta oamenii care au nevoie de ajutorul lui și se implică în numeroase cazuri umanitare – din proiectele Special Olympics, Hospice Casa Speranței, Ovidiu Rom.

Am vrut să mă fac jurnalist de la vârsta de 14 ani

A.C- Știu că ai absolvit Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității din București, promoția 2008. De ce ai ales această facultate?
B.N- Pentru că eu am vrut să mă fac jurnalist de la vârsta de 14 ani și mi-am urmat până în prezent drumul pas cu pas, adică nu m-am dat niciodată nici în stânga, nici în dreapta de la drumul meu. Din acel moment cred că am fost un copil norocos, nu toți copiii știu de la vârsta aia ce vor să facă. Mie mi s-a pus atunci pata că asta vreau să fiu și am început să mă angajez la radioul din Sinaia, la televiziunea din Sinaia, ziar de Sinaia, am avut și norocul să fie un oraș mic, de provincie, dar care să aibă presă locală, media.

Știam că trebuie să plec la facultate și evident că m-am pregătit pentru jurnalism, am intrat la facultate în primii cinci, am luat și bursă în primul an pentru treaba asta și am învățat bine și în ceilalți ani, învățam de plăcere. Mama și tata erau șocați, nu le venea să creadă, ei mă știau un chiulangiu. În primul an au venit la București că nu credeau ce le spuneam acasă, că am luat toate examenele sau că am o restanță sau două.

Tata a venit să se uite, că erau și ei curioși, să vadă dacă îi mint și când au văzut au zis: Ăsta chiar se ține de facultate, incredibil. Și cam așa am ajuns la FJSC. Pentru mine nu exista altă soluție, variantă.

A.C- Și dacă ai putea să alegi din nou facultatea la care vrei să mergi?
B.N- Aș da la aceeași facultate și dacă aș fi pus în situația să mai aleg de 10 ori. Mi-a plăcut mult.

A.C- Dar de unde pasiunea asta încă de mic pentru media?
B.N- E un mix pentru că mie mi-a plăcut mereu să scriu, scriam de mic poezii, am și publicat câteva volume. Totodată mi-a plăcut și să-mi impun punctul de vedere, practic eu de mic îmi doream să mă fac auzit și poate de aici și problemele din școală, eram foarte des dat afară de la ore, tot timpul luam poziție, făceam mereu pe eroul, mă certam pentru toți colegii.

La un moment dat, pe la pubertate, mi-am dat seama că meseria asta ar fi îmbinarea perfectă între faptul că eu nu mă pot abține să nu aflu lucruri, să nu le dau pe față, să fiu foarte sincer și pasiunea asta pentru scris. Nu vreau să câștig din blogging.

A.C- Venind vorba de scris, știu că ai și un blog, urmărit de foarte multe persoane, despre ce îți place să scrii cel mai des?
B.N- Mai nou am devenit mai pacifist. Am scris în ultima vreme despre animale, despre discriminare, sunt un mare dușman al discriminării, urăsc discriminarea de orice fel. Chiar dacă am fost ferit de treaba asta, de a fi discriminat de-a lungul vieții mele, nu pot să nu mă pun în locul celor care sunt marginalizați doar pentru că s-au născut cu altă culoare a pielii, altă orientare sexuală sau cu un handicap.

În ultima vreme am luat poziție mai mult pe partea asta, inclusiv în articolele despre animale pentru că și ele sunt discriminate. Omul își rezervă dreptul să le chinuie și să facă ce vrea cu ele de parcă ar fi stăpânul lor.

A.C- În ceea ce privește venitul, cât câștigi din blogging?
B.N- Eu câștig 0. Dacă te uiți pe blogul meu nu există nici cea mai mică reclamă și nu am acceptat niciodată bani pentru a scrie pe blog. Eu nu sunt blogger – de fapt, am un blog, dar blogul este în primul rând pentru mine, pentru prietenii mei și pentru a încerca să le vorbesc oamenilor despre niște cauze în care eu cred.

Sunt vreo două articole în care sunt menționate niște companii, dar nici de acolo nu am fost plătit. De exemplu am fost de curând la Londra, la un concert Gorillaz și am fost trimis acolo de Telekom, dar nu am fost plătit pentru asta, efectiv am fost trimis în calitate de jurnalist. Mă țin de ani de zile, și de ani de zile refuz orice publicitate mai mult sau mai puțin mascată pe blog, scrisul meu pe blog e mult prea personal și eu nu pot să scriu decât dacă e ceva care îmi place foarte mult, trebuie să fiu 100% eu.

Dacă vreodată mă vei vedea scriind despre ceva, înseamnă că brand-ul ăla chiar îmi place foarte mult și că am scris din suflet. Că e o mașină care îmi place mult sau că e ceva care chiar îmi place.

”Deși nu am putut să fac în viață tot ce am vrut, măcar nu am făcut ce n-am vrut.”

A.C- Știu că ai prezentat și emisiuni, că ești scenarist, regizor, că ai fost și producător și prezentator al multor evenimente, om de radio… dar de unde atâta energie într-un singur om? Cum poți să înglobezi toate astea?
B.N- Nu știu, au venit pe rând. Nu a fost nevoie de chiar atât de multă putere. Știu că sunt oameni care spun că abia mai respiră, abia mai trăiesc la cât sunt de ocupați, și eu sunt ocupat, dar reușesc să mă împart cu ele.

Eu sunt omul care nu amestecă lucrurile, mai bine întârzii cu ele, și pentru că lucrez în mare parte cu creativitatea, dacă ceva nu îmi iese, mă duc dorm o oră sau două, văd dacă m-am trezit bine, cu mintea puțin mai limpede. Într-adevăr, oamenii care așteaptă de la mine să le livrez ceva sunt disperați, dar apoi vin cu produsul ok și de cele mai multe ori sunt mulțumiți și atunci mi se iartă toată atitudinea asta de artist.

A.C- Făcând toate lucrurile astea în media (prezentator, producător, scenarist, scriitor om de radio), care este cel mai frumos lucru pentru fiecare dintre ele?
B.N- La radio apropierea de oameni și faptul că iei telefoane în direct. Eu întotdeauna am considerat că ascultătorii mei sunt parte din echipa mea și în fiecare emisiune pe care am făcut-o eu în viața mea i-am luat alături de mine, am avut facebook-ul deschis sau pe vremuri messenger, yahoo sau ce era în anul respectiv. Multe telefoane în direct au participat cu totul la conținutul emisiunii, iar asta mi s-a părut foarte frumos.

În televiziune îmi place că e nevoie de foarte mulți oameni ca să iasă produsul respectiv și mă emoționează sincronizarea lor. Când faci o emisiune în direct în care sunt implicați 40 de oameni, vezi cât de mult contează și omul care se ocupă de cabluri, dacă nu a dus cablul unde trebuie la momentul în care trebuie nu iese bine.

A.C- Care este cel mai important om de pe un platou de filmare?
B.N- Fiecare om de acolo este egal. Îmi este și greu să zic care este nivelul cel mai de jos de pe un platou de filmare pentru că nu există pe platoul de filmare nivelul cel mai de jos. Toți sunt egali, egali cu regizorul, cu producătorul. Știi cum e? E ca un mușuroi de furnici sau un stup de albine în care fiecare are niște atribuții foarte clar definite și dacă nu le îndeplinește, ceva nu merge. Fagurele nu mai prinde contur.

A.C- Și la scris?
B.N- Îmi place să scriu. E marea mea pasiune, îmi place să scriu mult și bine, orice.

A.C- Dar la evenimente?
B.N- La evenimente… îmi place că e mereu un alt brand pentru care prezint. Eu merg foarte mult pe corporate, adică mai rar prezint festivaluri. În general prezint petreceri de companie sau lansări ale unor produse ale unor companii, și îmi place că e mereu altă filozofie, alt brand, uneori o filozofie formată aici sau venită din afară, după 30-50 de ani de muncă de la construirea unui brand, iar eu trebuie să îl înțeleg și să îmi adaptez discursul, glumele și absolut tot la aceste filozofii ale fiecărui brand în parte.

Asta e fascinant și mă implic foarte mult în treaba asta.Urăsc ideea de a sta la birou, ideea de corporație. Sunt un freelancer care nu depinde de un singur șef, nu simt că mi se răpește din libertate.

A.C- Implicându-te în atâtea proiecte și lucruri pe care le faci, ce altceva ai mai vrea să faci? Ceva la care tu visezi…
B.N- Să fiu din ce în ce mai bun în tot ce am făcut până acum și să îmi iasă tot mai bine lucrurile. Să scriu din ce în ce mai bine, și ca nebunie, ca fantezie (nici nu știu cum să o numesc), mi-ar plăcea să joc într-un film de scurt metraj.

A.C- Ce planuri ai pentru 2017- 2018? Ai început vreun proiect?
B.N- Eu tot lucrez pe proiecte punctuale, cu tot felul de clienți. În portofoliu am clienți foarte importanți cu care lucrez: Pepsi, Lay’s, Practiker, Beck’s, KFC, Uniqa asigurări – acum i-am spus doar pe cei care au fost așa în ultima vreme. Proiectele oricum vin, dar eu însumi, pentru mine ca rezoluție pentru 2017, mi-am propus să termin doar un nou volum de poezie și sper să reușesc să îl termin. Sunt la 37% din el, știu asta pentru că trebuie să aibă fix 100 de poeme și am doar 37 scrise.

A.C- Ce nu ai vrea să mai faci în viață din ceea ce ai făcut?
B.N-. În primul rând nu aș vrea să mai lucrez vreodată la birou, am fost director la MTV câțiva ani, și niciodată nu aș mai vrea să mai fiu angajat la birou pentru nimeni și nimic în lume; nu este pentru mine.

A.C- De ce?
B.N- Urăsc ideea de a sta la birou, ideea de corporație. Mă frustrează, nu e pentru mine, chiar dacă lucrez cu multe companii și am deadline-uri, măcar sunt un fel de freelancer la capitolul ăsta, adică lucrez cu mai mulți, nu depind de un singur șef, nu simt că mi se răpește din libertate. De asemenea, nu știu dacă aș mai face radio (am mai zis o dată că nu fac și totuși am mai făcut la Europa FM câteva luni), dar acum chiar cred că nu aș mai face. Nu se știe niciodată.

A.C- Ai avut o pauză în radio și apoi ai revenit. Ce te-a făcut să te întorci?
B.N- M-a făcut să revin speranța că mă pot exprima liber, cum am făcut la matinal în toți anii, să fac tot ce vreau eu, dar am nimerit la Europa FM, unde e un radio mult prea strict, puțin bătrânicios pentru felul meu de a fi și de aceea nu ne-am potrivit și m-am oprit. De aceea spun că nu știu unde aș putea să mai fac radio, unde m-aș potrivi eu cel mai bine.

A.C- Dar oamenii chiar sunt dezamăgiți că tu nu mai ești la radio.
B.N- Da, știu. Dar ar fi și mai dezamăgiți dacă aș fi într-un loc în care eu nu mă simt bine. Și atunci, din două rele să alegem răul mai bun.

A.C- Ai un motto în viață? După ce te ghidezi?
B.N- Nu am un motto anume, dar îmi place foarte mult să fac numai ce îmi face plăcere și ca motto îmi amintesc că soția lui Marin Preda (Aurora Cornu – n.r.) a spus o dată într-un interviu că: Deși nu am putut să fac în viață tot ce am vrut, măcar nu am făcut ce n-am vrut. Cam ăsta ar fi motto-ul meu, cred că mi se potrivește.
Nu e firea mea să fiu legat de ceva, de o singură persoană, de o singură casă. Încă nu am maturitatea necesară pentru treaba asta.

A.C- Cum a fost copilăria ta?
B.N- Am copilărit la Sinaia, într-un cartier de blocuri cu trei-patru prieteni foarte buni, cu care sunt prieten și acum și încă ieșim la bere, ne vizităm. Chiar am avut o copilărie minunată, copilăria aia din anii ’90, unde toată lumea descoperea libertatea, totul era under construction. Cu povești și jocuri superbe, cu foarte mulți copii în fața blocului, exact ca în povești.

A.C- Care e cea mai frumoasă amintire a ta din copilărie?
B.N- E foarte greu să aleg. Vara îmi petreceam vacanțele la Breaza, la bunica mea, și am o amintire cu toate legumele proaspete din grădină, tăiate într-o salată și adesea încă simt mirosul ăla: de roșii, de castraveți, de ceapă abia culese din grădină. Nu e cea mai frumoasă amintire, dar asta mi-a venit acum în minte.

Bunica mea încă este în viață și abia aștept să se încălzească și să mai merg pe la ea. De multe ori încerc să recreez amintiri din copilărie fiind mare. Asta nu înseamnă că trăiesc în trecut, dar oricine se înmoaie la lucruri pe care le-a trăit și care au însemnat ceva.

A.C- Până la ce vârstă poți să spui că ai copilărit?
B.N- Încă mai copilăresc. Nu sunt căsătorit, nu am copii, nu am o prietenă în momentul acesta, am foarte mulți prieteni. Fac foarte multe lucruri din plăcere, îmi fac de cap cu tot ce fac și încerc pe plan profesional sa fiu cât mai profi, iar în viața personală să nu am ce să îmi reproșez la bătrânețe că nu am făcut. Îi vezi tot timpul pe oameni că postează tot feluri de lucruri pe facebook și scriu, și sunt mii de cărți și citate pe tema asta că viața e scurtă, merită trăită, carpe diem.

De fapt, sunt doar vorbe la majoritatea oamenilor, adică spun lucrurile astea, dar se întorc a doua zi la birou, trag pentru un salariu, pentru rate, pentru o grămadă de lucruri chinuitoare, crezând că sunt veșnice. Eu încă sunt un iresponsabil din punctul ăsta de vedere și vreau să amân cât mai mult aceste lucruri care mă responsabilizează pe plan personal. Mă îngrozește când îmi fac câte o prietenă și îmi spune că e o relație și trebuie să construim, trebuie să luptăm și e nevoie de multă muncă.

Sunt încă un copil, sunt încă imatur din punctul ăsta de vedere personal și sper să rămân așa cât mai mult timp. Am discuții cu ai mei, ei îmi zic: Băi, dar tu nu te mai căsătorești? Nu aduci și tu o fată aici să o cunoaștem? Încă mi-e frică să mă leg de lucrurile astea.

A.C- De ce?
B.N- Pentru că nu e firea mea să fiu legat de ceva, de o singură persoană, de o singură casă. Încă nu am maturitatea necesară pentru treaba asta. Sunt un copil bătrân.

AC- Știu că tu lupți pentru persoanele care se află în stadii terminale și alergi la maratonul Internațional București. Cum ai ajuns să faci lucrul ăsta?

B.N- Viața este extrem de prețioasă. Chiar dacă ai aflat că ai cancer sau o altă boală incurabilă, viața este și atunci foarte prețioasă și meriți să o trăiești cu demnitate până în ultimul moment chiar dacă știi că mai ai de trăit o lună, o săptămână, o zi și mi se pare îngrozitor că oamenii aștia după ce că știu că vine moartea și mai sunt chinuiți și de dureri groaznice, își pierd și demnitatea pentru că nu are cine să îi îngrijească, cine să stea de vorbă cu ei, nu au un loc unde să găsească înțelegere nici măcar în ultimele momente.

Dintre toate cauzele pe care le-am reprezentat, pentru că am fost implicat și în campania cu OvidiuRo, campanii cu copiii, Special Olympics, a mai fost și la Starbucks o camapnie cu pahare semnate de mine, iar banii de acolo mergeau către copiii cu handicap care doreau să facă sport, dar cauza de la Hospice Casa Speranței m-a lovit, am simțit că pentru asta trebuie să lupt eu.

Există cazuri la Casa Speranței, unde sunt oameni care și-au revenit și care încă trăiesc. Cred că omul nu trebuie să își piardă speranța niciodată oricât de gravă e situația lui. Voi alerga la cât mai multe maratoane, la cât mai multe activități sportive sau voi ajuta în toate felurile în care pot eu să se strângă bani pentru această cauză.

Ca jurnalist, păstrează-ți coloana vertebrală și fii câine de pază

A.C- O recomandare pentru studenții de la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării?
B.N- Dacă tot ai intrat la facultate și dacă tot ai trecut de admitere și stai trei ani acolo sau 5 dacă faci și master, încearcă să faci tot posibilul să înțelegi ceva și să furi meserie pentru că acolo sunt oameni care chiar știu meserie și ai de la cine să furi și ce să furi. E important să fii atent la tot ce ți se spune acolo; chiar și cel mai neinteresant om s-ar putea să îți vândă niște ponturi care să te ajute foarte mult mai târziu.

Nu mai ești în școală, nu mai e obligatoriu, nu te mai bat părinții că nu te duci sau că ai luat notă mică. E strict pentru tine. E păcat să nu termini facultatea asta și e păcat să ajungi la finalul facultății și să spui nu am reținut nimic, am făcut-o degeaba sau că nu am învățat nimic. Eu cred că e o problemă cu tine și abia apoi ne gândim că ar fi o problemă cu profesorii. Așa gândesc eu.

A.C- O recomandare pentru jurnaliștii începători?
B.N- Întotdeauna să își păstreze coloana vertebrală, asta te ajută foarte mult pe termen lung. Păstrează-ți coloana vertebrală și fii câine de pază, astea sunt cele două sfaturi.

A consemnat Ioana Andrada Constantinescu

Deschide galeria foto pentru a vedea mai multe fotografii cu Bogdan Nicolai.

Citește și:

Interviu cu profesoara de matematică Maria Elena Panaitopol: ”N-am făcut niciodată vreo meditație sau lecție particulară cu vreunul din elevii mei”

Interviu exclusiv ADDA – ”Mamele de băieți sunt niște leoaice cu un soi de al șaselea simț”

Primul interviu cu Ilinca Băcilă și Alex Florea după ce au câștigat Eurovision: „În copilărie am fost afonă, chiar disfonică!”

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Loading...
Recomandari
Libertatea
Retete
Baby
Doctorul Zilei
Sfatul parintilor
Mai multe din Vedete-Personalitati