Iana Matei si traficul de persoane
Ajung sa o cunosc pe Iana dupa un sistem decupat din filmele americane cu agenti CIA, cu schimbari de locatie, masini dublate si multe apeluri telefonice si, ajuns la „Reaching Out, fundatia infiintata de ea in Pitesti, inteleg si de ce. Tot ce face Iana aici este supus riscului si are nevoie de o discretie totala. Asistenta acordata fetelor care au fost victime ale traficului de persoane si indrazneala de a le smulge din iadul cumplit al exploatarii sexuale reprezinta o intreprindere chiar periculoasa, de care putini s-au incumetat sa se apuce.
Centrul de salvare.
Iana Matei, de fapt, Iana Maria Matei, dupa numele din acte, mai are putin pana implineste 51 de ani, dar, spune ea, are un suflet de 20. Ma intampina in livingul centrului, cu privirea serioasa a unei profesoare exigente, in timp ce vorbeste rapid cand la telefonul fix de pe masa, cand la mobil, cand la amandoua. Ochii ei sunt frumosi, rotunzi, mariti elegant, in semn de mirare amestecata cu un zambet cald, apoi privirea ii devine severa, atent cercetatoare si parca putin incrancenata din cauza unui amanunt pe care doar ea il stie. Intram in centru.
La etaj, camere pentru tinerele aflate in programul de salvare, curatenie, caldura placuta, carti, flecustete imprastiate pe comode. Fetele sunt care la scoala, care la serviciu. Jos se afla bucataria, livingul cu televizor mare si biroul Ianei. Sobru, avand ca punct focal un computer. Alaturi se afla camera de consiliere, cateva canapele destinate psihoterapiei si, in colt, locul favorit al „doamnei, cu un panou mare, tapetat cu pozele fetelor salvate de ea. In spate, rafturi incarcate de dosare care clasifica, in ordine alfabetica, intre copertile lor dureri de nepovestit.
Zece ani de munca.
De fapt, ce inseamna pentru o femeie-psiholog, intoarsa in tara tocmai din Australia, sa renunte la viata indestulatoare de acolo si sa-si petreaca zece ani din viata stand fata in fata cu tragediile unor femei aproape copile? Fete tinere, vandute si cumparate pe post de marfa, fara sa poata protesta, esuate pe marginile unor sosele, batute salbatic si obligate sa-si vanda trupul pe bani de nimic. Ce inseamna sa lupte pentru ele, sa le caute, sa le salveze si sa le aline?
Sa le trimita la scoala, sa le ascunda de furia proxenetilor, sa le gaseasca serviciu, sa le vindece ranile prin spitale si sa indrepte drumurile unor destine ciuntite? Cat costa, sufleteste, toata munca asta, cate ore pe zi si pe luna, cate drumuri, cati nervi, cat curaj, cata incredere, speranta si cate gesturi teribil de omenesti? Cum se impaca delicatetea feminina cu duritatea vietii fetelor traficate si batjocorite, cu dintii zdrobiti, cu cicatrice si rinichii facuti praf? Intreb toate astea si Iana ma priveste deschis si ridica din umeri: „Simplu. Omeneste. Uneori cu un zambet, alteori cu o lacrima in coltul ochiului. Apoi, jos, in birou, in jurul unei cafele, retinerile se mai duc si Iana rade larg atunci cand povesteste despre ea.
Pionierat.
Drumul Ianei Matei a fost lung si aproape nebatut de nimeni inainte. In 1998 s-a intors din Australia, unde ajunsese dupa o „evadare din lagarul comunist, si a pus bazele Fundatiei „Reaching Out la Pitesti. Titulatura completa este de „Centru pentru protectia si asistenta victimelor traficului de persoane, dar, in cuvinte mai simple, este locul din care acestor fete, multe dintre ele copile, li se ofera o sansa sa isi recapete dreptul la viata.
Iana spune ca, daca ar fi avut un sac de bani, i-ar fi fost simplu sa ajute: vara mana in sac si platea ca sa rezolve totul. Dar ea a fost nevoita sa faca aproape singura toata munca. A convins autoritatile, a gasit sprijin, finantare, a apelat la voluntari, la prieteni, la donatii, la Corpul Pacii, la USAID, a promovat texte de lege, a scris la Consiliul Europei, a ridicat un adapost unde fetele stau un an, merg la scoala si la serviciu, dupa care li se gaseste o locuinta si sunt reintegrate in societate, a stabilit protocoale pentru martorele in procesele impotriva proxenetilor. Sigur ca nu i-a fost usor si nici acum nu-i este, dar n-ar face altceva, fiindca este convinsa ca toti oamenii au dreptul la o a doua sansa.
Familie cu doua gemene
„Stii cum este? Gandeste-te la cate o zi in care se aduna o multime de probleme. O zi in care incerci sa le rezolvi, te agiti, iti framanti mintea, mai improvizezi, mai faci haz de necaz… Omeneste. Dar cum ar fi sa stii ca trebuie sa tot descurci la probleme vreme de aproape zece ani, pentru mai mult de 380 de tinere care au trecut prin centrul nostru si pe care am reusit sa le salvam? Anchete sociale, politie, marturii, medici, Protectia Copilului, fete insarcinate, analize, hrana, facturi, scoli si locuri de munca pentru fete, tot felul de tracasari cu proxenetii, amenintari, urmariri…
Sa stii ca nu poti sa pleci acasa, unde te mai asteapta si problemele legate de doi bebelusi si o mama grav bolnava, pana ce n-ai lasat totul in ordine la Centru, iar apoi sa adormi cu programul de a doua zi in minte si cu telefonul la ureche. Acasa, insa, pe Iana o asteapta Andreea si Catalina, cele doua gemene pe care a avut indrazneala sa le adopte cu un an in urma, dupa o poveste teribila, cu abandonuri in spital si cu salvari in ultima clipa.
Suflet de mama.
„Mama lor avea 14 ani si era victima a traficului de femei. Nascuse prematur tripleti, erau infectati congenital si unul deja se prapadise. Toata lumea mi-a spus ca sunt complet nebuna, ca nu stiu la ce ma inham, ce ma poate astepta, ca la varsta mea, cu un baiat mare, e o prostie sa adopt doua gemene carora medicii nu le mai dadeau aproape nici o sansa de supravietuire.
Dar am zis: oameni buni, nu e normal sa fac ce ma indeamna inima? Sa le las sa se prapadeasca, sa isi sfarseasca zilele intr-un spital sau intre patru pereti ai vreunui centru de plasament? E o sansa pe care trebuie sa le-o dau, fiindca ele nu au nici o vina, sunt copii ai unei vieti furate si trebuie sa simta sufletul unei mame. Acum, serile merge acasa si iese la plimbare cu gemenele, cu caruciorul, se joaca cu ele si le asculta primele vorbe pe care le rostesc stalcit si fermecator. Asta este ceea ce o linisteste si ii da energie.
Vieti refacute.
Stie ca dintre sutele de fete carora le-a refacut drumul vietii doar cateva si-au reluat viata pe care o aveau inainte. Restul ii scriu, ii telefoneaza, macar de Paste sau de Craciun, au soti, copii, au invatat ce inseamna dragostea adevarata si o familie, au un loc de munca stabil. „86% sunt integrate in societate, dar, de fapt, procentul este mult mai mare, fiindca si pe cele care nu tin legatura cu noi le consider tot salvate si stiu ca doar opt sau zece dintre ele au ajuns din nou in strada. Iana este sufletul fundatiei pe care a infiintat-o.
Ea face totul, ca un general pe campul de lupta. Nu lasa nimic sa-i scape. „Ochi de sefa, ii spun, si ea rade cu pofta: „Dar recunoaste ca si asta este o arta. Sa fii si psiholog, si sfatuitor, si consilier, si mama, si director si totusi sa te iubeasca toti. Este o pasionata si stie cam tot ce misca in aceasta lume. A citit doua biblioteci de carti de drept. A facut pionierat in domeniul combaterii traficului de persoane in Romania si a s-a batut sa impuna legi pentru protectia victimelor. A scris si cred ca inca mai scrie, in mare taina, poezii.
Daca o intrebi, spune serioasa ca nu regreta nici macar o zi din viata ei. Nici zilele urate, cand se afla in cate o cumpana cu una dintre tinerele salvate de pe strazi. Nici sicanele sau rautatile altora si nici clipele de disperare. Ea stie ca Dumnezeu o ajuta si, in adancul sufletului ei, ii multumeste pentru viata pe care i-a harazit-o.
Pretul vietilor redate
Sigur ca a existat un pret pentru toate acestea. Cel al atator chinuitoare spovedanii, al speranţei, al curajului si al victoriei, platit pe un drum pe care, deseori, binele si raul costa la fel. Indiferent ca fetele din Centru se numesc Mirela, Amalia, Catalina, Laura ori Maria, ca au 13 sau 30 de ani, ele sunt fiinte salvate de pe un drum al distrugerii. Si asta este tot ce conteaza.
Adrian Ciltan; foto: Octav Nitu