EXCLUSIV AVANTAJE Femei celebre care au murit la CUTREMURUL DIN 1977: Veronica Porumbacu

Femei celebre care au murit la CUTREMURUL DIN 1977 Veronica Porumbacu

Se împlinesc 42 de ani de când cele 56 de secunde ale cutremurului din seara zilei de vineri, 4 martie, au îngropat sub mormane de moloz vieți, destine, nume.

Personalități afirmate, speranțe care făcuseră deja promisiuni, oameni obișnuiți. Nu anonimi. Obișnuiți. Pentru că niciunul dintre ei nu era un anonim, fiecare era, pentru cineva de pe lumea asta, cea mai importantă persoană din viața sa.

Veronica Porumbacu le avea pe ambele: era un nume pentru literatura română și cea mai importantă persoană pentru fiica ei.

Cine este Veronica Porumbacu

Fiica avocatului Arnold Schwefelberg (cunoscut activist al comunității evreiești de la București) și a Bettyei, Veronica s-a născut la 24 octombrie 1921. Vreme de șapte ani, de copilă s-a ocupat – în afară de părinți – și o bonă, o ardeleancă venită la oraș din comuna Porumbacu de Sus, județul Sibiu.

Citeste si EXCLUSIV AVANTAJE: Femei celebre care au murit la CUTREMURUL DIN 1977

Mult trebuie să o fi iubit Veronica pe această femeie, de vreme ce, lângă prenumele ei, a alăturat numele Porumbacu pentru a crea pseudonimul sub care a început să-și publice mai târziu creațiile literare. Renunțând la pseudonimul Maria Radu, sub care a debutat în 1944, la vârsta de 23 de ani, în ziarul Ecoul.

Veronica Porumbacu a absolvit Liceul „Elena Doamna' și mai apoi Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București. A fost, pe rând, învățătoare, redactor la Radiodifuziunea Română, redactor-șef adjunct la revista Viața
Românească și la Gazeta literară și șef de secție la Uniunea Scriitorilor, din 1956 până în 1964. De la înființare, din anul 1970, a fost profesor coordonator al cercului literar „Freamăt', din cadrul Palatului Pionierilor.

Un carusel de genuri literare

Poetă, prozatoare, memorialistă și traducătoare, Veronica Porumbacu și-a ascultat și chemarea scrierii de literatură pentru copii. Pesemne că nici amintirea vremurilor petrecute la catedră și nici dragostea pentru copii nu au lăsat-o să n-o asculte.

Cei în măsură să aprecieze corect au spus că și traducerile ei – din Schiller, Racine, Louise Labe, Emily Dickinson, Rafael Alberti, Miklos Radnoti, Jozef Attila sau din poezia nordică modernă – sunt de calitate. Și tot potrivit criticilor, primele versuri ale Veronicăi Porumbacu nu prea lăsau să se întrevadă evoluția ei viitoare.

Citeste si 56 de secunde care nu pot fi uitate niciodată – Cum își amintesc oamenii cutremurul din 1977

Abia după depășirea perioadei căutării de sine, după renunțarea la tonul expresionist specific generației războiului (din care făcea parte) și după abandonarea patosului civic specific comunist al acelor vremuri, Veronica Porumbacu se confesează literar și convinge.

Ca prozatoare, a debutat în 1947 cu un volum de schițe („La capătul lui 38'), în care evoca lumea colorată și gălăgioasă a periferiei bucureștene. Operei i-au fost adăugate volume de însemnări de călătorie prin țară și străinătate și două remarcabile cărți memorialistice: „Porțile' (apărută în 1968) și „Voce și val', care a văzut lumina tiparului în 1976. Ultima…

Era o seară specială

Vineri, 4 martie 1977. Blocul Continental, același în care locuiau și Toma Caragiu, și Ana Blandiana împreună cu Romulus Rusescu. În apartamentul soților Veronica Porumbacu și Mihail Petroveanu era petrecere. Se sărbătorea ultima zi a Săptămânii Paștelui Evreiesc. În jurul mesei, prieteni, intelectuali, printre care criticul și istoricul literar Mihai Gafița împreună cu soția, Ioana, și poetul A.E. Baconsky alături de consoartă, Clara.

Femei celebre care au murit la CUTREMURUL DIN 1977 Veronica Porumbacu

Blocul Continental, distrus aproape complet la cutremurul din 1977

Soții Gafița ajunseseră la petrecere cu foarte puțin timp înainte să înceapă cutremurul, venind de acasă, de pe strada C.A. Rosetti din apropiere, pe jos. Dacă n-ar fi amânat pentru a doua zi aniversarea fiului lor pentru a sărbători
Paștele la Veronica Porumbacu, copilul n-ar fi rămas orfan de ambii părinți într-o singură noapte. Fatalitate…

Cu doar zece minute înainte de catastrofă, la ușa Veronicăi Porumbacu sunase și un alt coleg de breaslă, scriitorul Iordan Chimet. Venise să-i ofere în dar ultimul său volum, cu dedicație. Soarta a fost atunci de partea lui, pentru a-i cruța viața. Casa fiind deja plină de musafiri, Veronica Porumbacu i-a mulțumit pentru carte, dar fără a-l invita să li se alăture la masă.

Ultimul capitol

La ora 21.22, măruntaiele pământului au început să se zvârcolească apocaliptic. Blocul Continental îngropa, sub munți de beton și fiare, vieți, destine, nume.

Veronica Porumbacu, soțul ei, prietenii buni – familiile Gafița și Baconsky – puneau punct ultimului capitol al celui mai prețios roman. De jos, din stradă, fiica Veronicăi, Lena Petroveanu, alături de soțul ei, întorși acasă din oraș, de la cumpărături, a văzut cum clădirea în care își știa părinții bucurându-se de sărbătoare se prăbușește.

Câteva minute care au făcut diferența de a nu fi fost alături de ei și de a nu fi plecat împreună în stele. Veronica Porumbacu avea 56 de ani. Și poate că încă pe-atâtea poeme și romane de scris.

Prin cenușa orașului

Aveam nouă ani în 1977. Bunicii stinseseră lumina, de culcare. A doua zi aveam serbare cu anticipație pentru 8 Martie. Chimonoul meu croit dintr-un cearșaf alb, călcat impecabil de mamaie, stătea drept pe umerașul agățat de tocul ușii.

Citeste si Actorul care și-a pierdut mama și bunica la cutremurul din 1977. A fost găsit după 7 zile, în brațele bunicii

Nici nu ațipisem bine când am auzit un vuiet groaznic și casa a început să se miște înfiorător. Nu știu când s-a dat mamaie jos și s-a așezat în genunchi la marginea patului, la capul meu, să mă protejeze cu perna ei. Mă uitam spre geam fără să mă mișc, fără să țip, și zăream printr-o fantă mică, rămasă între pernă și frunte, șuvoaie de cărămizi cum cad prin dreptul ferestrei. Era calcanul casei.

Mamaie și-a împreunat mâinile și a pronunțat clar, resemnată: „E sfârșitul pământului…'. După care a început să spună, rar, Tatăl Nostru. Bunicul a stat nemișcat pe canapeaua pe care dormea. Abia când s-a sfârșit veacul ăla de cutremur s-a ridicat și a ieșit din casă ca o nălucă.

Afară, deasupra ușii, prinsă în cuie, era o lădiță din lemn, de la portocale, pe care era imprimat cu tuș maro-vișiniu o marcă: „Jaffa'. Bunicul o căptușise cu vinilin și o foloseam ca frigider cât încă mai era rece afară. Mai făceam economie la curent. În lădiță era o crăticioară din aluminiu, cu capac verde, care se răsturnase și din care încă se prelingea lapte.

„După cutremur, ploaie ne mai trebuie', au fost primele cuvinte pe care le-a spus bunicul, încă în stare de șoc, cu laptele care îi curgea pe frunte, pe ceafă. Vedeam cum lucește, la lumina unei Luni mari, mari. Așa a fost Luna în noaptea aia.

A doua zi m-a luat cu el și am plecat în centru. Voia să vadă ce-a mai rămas din el, dacă a mai rămas ceva. Cred că gândul lui a fost la cofetăria Union, de pe Ion Câmpineanu, în laboratorul căreia lucrase ca maestru cofetar până la pensionare. Recentă, la vremea aceea.

Amintirile acelei zile îmi sunt tulburi, neclare în îndepărtarea lor. Știu că am mers pe jos. Mult. Foarte mult. Poate chiar de acasă, de pe Calea 13 Septembrie, prin Uranus, până la Universitate și de acolo în jos, pe Magheru, de unde am intrat pe Câmpineanu. Mulți oameni, la fel ca noi, mergeau și pe mijlocul bulevardului. Parcă eram un cortegiu funerar.

Sunt sigură că nu m-au lăsat să văd multe. Sunt sigură că de-asta nu ne-am apropiat de locurile în care era multă lume adunată. Și de-asta grăbeam câteodată pasul și îmi arăta cu degetul clădiri care erau în picioare. Moloz și nori de praf. Atât îmi amintesc. Și o liniște sinistră.

Din tot ce-am văzut, mi-a rămas până azi în minte imaginea unei jumătăți de clădire „tăiată' pe înălțime, aproape perfect. În jumătatea rămasă în picioare, la etajul 3 sau 4, atârna în exterior, înclinată, o cadă din aceea grea, din fontă, cu picioare aurii sub formă de labe de leu. Din ea se vedea ceva, dar nu voi ști niciodată dacă era un om sau un obiect.

Mi-am ridicat privirea la bunicu și i-am văzut dârele de lacrimi pe amândoi obrajii. Plângea mut. Pesemne de mult. M-a strâns de mână și atât a zis: „Hai acasă. Ajunge.'

Autor: Laura Bogaciu

Foto: fotostefan.ro

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Recomandari
Libertatea
Retete
Baby
Doctorul Zilei
Sfatul parintilor
Mai multe din Povesti adevarate