DOSAR SPECIAL Locuri misterioase din România: Templul ursitelor, locul unde se împlinesc dorințele și poarta către alte lumi

templul ursitelor

Dacă întrebi în Şinca Veche despre „Templul ursitelor, mulți localnici ridică din umeri. „Unii ştiu, dar nu vor să spună, ne lămureşte într-un târziu nea Toader, un bătrân aşezat la umbră, pe laviţa de la poartă. „Alţii, ăi mai tineri, chiar nu mai ştiu.

Scotoceşte îndelung într-un pachet mototolit şi pescuieşte o ţigară stafidită. O aprinde, trage cu sete din ea şi întinde mâna către dealuri: „Acolo e. Sus, lângă culme. Pe lângă poliţie, ieşiţi în câmp şi, de la cruce, în stânga. Oamenii nu prea vor să vorbească de templu. Le e teamă de duhuri, de neştiut…, mai ştiu eu ce să zic? Și nu mai zice nimic.

Tace îndelung, apoi aruncă ţigara jumătate fumată în praful drumului. „Duceţi-vă să vedeţi. Şi veniţi după aia, să vă povestesc. Se ridică anevoie şi dă să intre în curte. „Dacă vedeţi lumini înăuntru, să staţi doar pe un loc, mormăie în barbă, amestecând vorbele cu o tuse hârâită din piept.

Drumul până acolo nici nu e, de fapt, un drum. E mai mult o cărare, străbătând un pâlc de pădure, către o coamă de munte. Înăuntru intri ca și cum
ai păși pe un alt tărâm. În piatra fragilă, au fost săpate cinci încăperi, mai mari de un stat de om, cu două altare şi cu un horn piramidal, ca o turlă zvârlită spre cerul liber.

Lumina stranie din altar străpunge întunericul grotei

Suişul hornului e ciudat de regulat, ca trasat de un meşter. Se rotunjeşte într-o spirală aproape perfectă pe care nu înţelegi dacă a săpat-o cineva sau au ondulat-o mişcările pietrei din carnea muntelui. Cel mai straniu lucru este lumina care biruieşte întunericul grotei. Lumină galben-roşiatică, venită
dinlăuntrul altarului.

De unde lumină, dacă pe aici nu trece nimeni, niciodată? Dar vin oameni, fiindcă sunt acolo lumânări aprinse la pozele icoanelor ieftine, sprijinite în nişe de piatră. Nu sunt multe. Două lumânări, aproape pe sfârşite, înlăturând bezna. Deasupra lor, litere ciudate, într-o limbă uitată de mult. Şi semnul pentagramei păgâne, adâncit în piatră, de mâini neştiute de nimeni. La o parte, puse direct pe podeaua de stâncă, nişte flori de munte
albăstrii, strânse într-un mănunchi.

Tânguitul din Templu îți face pielea de găină

Atât, şi tăcerea absolută din cavernă. O linişte pură şi misterioasă. Nici o şoaptă, nici un alt semn al trecerii cuiva pe aici. Brusc, se porneşte un sunet tânguit, stins, obosit, subţire ca o voce de şarpe. De parcă şerpii ar avea voce… Vine de nicăieri. De sus, din cupolă, prelins prin scobiturile stâncii sau de dincolo de perete, de la altarul celălalt scufundat în beznă.

Parcă s-a şi făcut deodată mai frig, în ciuda caniculei de afară. Flăcăruile lumânărilor se îndoaie şi pâlpâie, clipocind umbrele. Ca şi cum ar trece cineva pe lângă ele. O fi vântul. Ne facem grăbiţi semnul crucii, ciudat, într-un loc despre care nu ştii dacă e creştin sau păgân, şi ieşim afară în ultimele raze ale soarelui. Acolo, nici pomeneală de vânt. Aerul fierbinte al amiezii stă la fel de neclintit, cum îl ştiam de la intrare. Să fi fost totuşi altceva?

Dacă ai norocul să simți vântul din Templul ursitelor înseamnă că ți s-a îndeplinit dorința

Poate un semn straniu sau suflarea unor fiinţe nevăzute? Mai târziu, jos, aveam să desluşim câte ceva din vorbele lui moş Toader, aruncate între două rotocoale de fum de ţigară. „Aha, aţi simţit vântul?, şi râde mânzeşte: „He, he he. Nu-i vânt. E semnul trecerii duhului. Pe acolo pe unde trece se împlinesc dorinţele. „Aşa să fie? „Aşa zic oamenii. Da, tre să fie bune şi curate, altfel nu. Acolo, la horn, când intră razele de lună prin el. Dacă stai în lumina razelor ți se împlinesc ursitele.

Se mai zice că, uneori, apare înlăuntru, o fată. Ca o umbră, aşa, ca o părere. O fată tânără, în alb. Iar dac-o vezi şi i te rogi, poţi să schimbi ursita, ce ţi-e scris în Cartea din Ceruri. D-aia îi mai zice şi Templul Ursitelor. De trei ori pe an poţi să-ţi schimbi ursita: de Sântgeorgiu, la Lăsata Secului de Paşti şi de Schimbarea la Faţă.

Şi matale de ce nu ţi-ai schimbat ursita, nea Toadere?Ei, matale de ce aia, matale de ce ailaltă… Nu-i lucru uşor. Trebe putere şi curaj la întuneric. Acu 20–30 de ani, acolo sus, pe dealu Pleşu, era numa tot o spinăraie şi şerpăraie. Nici ciobanii nu ştiau toţi locul peşterii, şi ei treceau cu oile numa la câţiva stânjeni de ea. Şi din cine ajungea la grotă, numa ăi cu inimă intrau în bezna aia de la altarele din fund.

Umbla vorbă că templu-i plin de comori vechi. De dinainte de daci. Aur, eu mai ştiu ce? Era şi unu, Moldovan, român, da venit din America, care tot a căutat şi cică ar fi găsit odoare. A scris el şi o carte despre mânăstire, a făcut o societate ceva, cu Şincai, că Şincai aici s-a născut. Dup-aia s-a dus înapoi în America lui. Eu n-am văzut comori. Eu am găsit aşchii de sticlă.

Aşchii de sticlă?Ei, aşa zicem, un fel de cristale ca sticla, aşa. Am găsit două, dar mi le-au furat nişte draci de nepoţi de-ai soră-mi. A fost un cristal mic mai întâi şi apoi, la vreo lună aşa, unul mai mare, cam cât o unghie. Oamenii zic că prin aşchiile astea, dacă le ţii la tine, vorbeşti cu lumea de dincolo, cu ăi de-au săpat templu.

Cum le-ai găsit nea Toadere?Erau pe tavan, lângă gaura a mare din altar. Nu mă duceam io să caut nimic, da-mi era drag de linişte. Şi acu, să vă spui p-a dreaptă, aşteptam să văd luminile şi fumul. De astea, bunu-meu zicea că îţi arată trecutu şi viitoru şi după ce le vezi capeţi tinereţea de-o pierduşi. Ete, căpătai pă dracu, că nu zării nimic. Eh, vorbe… Ia, mai dă-mi şi mie o ţigară.

Dar de ce or fi ridicat templul acolo, matale ce zici?. „Domle, să ştii că întrebarea mi-am pus-o şi eu. Am mai vorbit şi cu alţii. Nimeni nu ştie să explice. Domne, s-o ascundă înţeleg, da nu tomna acolo, în ţancul muntelui. Şi ai văzut treaba? D-afară nici nu vezi turla, coşul ăla de dă către cer. Nici nu ştii că-i acolo. Nu-l vezi decât dinăuntru. 

Templul ursitelor, poarta către alte lumi

Când eram copil mai era încă, înăuntru, masa din altar. O ditamai bucata de piatră, cioplită frumos, netezită, se vedeau urmele de fier cum o săpaseră ăi de demult. Era pusă la fix, de cădea pe ea raza de soare chiar în mijloc, da numa într-o zi anume din an. A dispărut şi aia de acolo. Au mai fost nişte inşi cu măsurători şi ăia ziceau că acolo e centru, pe o axă cu cerurile, cu dracu ştie ce lume, cum ziceau ei acolo. O fi, de, ce să zic.

Da io o să-ţi spui ce cred. Io zic că ăi de-au săpat-o nu erau din lumea noastră. Aveau nişte simţuri aparte. Simţeau locul, cum îl simt aparii care sapă fântâni. Aşa au ales stânca aia. Ştiau lucruri secrete, aveau alţi dumnezei, alte legi… Făceau minuni, aveau vieţi neştiute… Lucruri pe care noi nu le mai ştim sau nu le mai simţim de mult. Şi, uite, aşa suntem mai săraci cu o minune…

Aceasta poate fi doar o poveste. Cum, la fel de bine, poate fi un adevăr… Peste secole, nimeni nu mai ştie cine a săpat, cine s-a rugat ori cine a slujit în biserica de piatră. De rămas, atât a rămas: un templu, cu două altare săpate în inima stâncilor, poate mai bătrân decât creştinismul şi unde se petrec lucruri stranii. Poate e acolo o poartă către alte lumi şi poate e un loc unde se întâlnesc două universuri.

Citeste si

Misterele „mesei vorbitoare'… spiritism sau subconștient?

Locuri din România învăluite în mister. Aici se întâmplă lucruri inexplicabile

3 lacuri misterioase din România

Autor: Adrian Cîlțan

Foto: shutterstock

 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Recomandari
Libertatea
Retete
Baby
Doctorul Zilei
Sfatul parintilor
Mai multe din Povestile voastre