Ce au sacrificat ele pentru copiii lor

„Adio, marile vacante!'
Monica Strydom are 28 de ani, este casatorita cu Emile, 31 de ani, manager in constructii si locuieste in Essex. Monica sta acasa pentru a-si ingriji copiii, pe Stefan de cinci ani si Mylie de 20 de luni si a lansat un website unde vinde lucruri pentru copii.

Emile si eu eram impreuna de sase ani inainte sa avem copii si adoram sa cheltuim banii pe vacante exotice, de la ski in Elvetia pana la safari in Africa de Sud. Aruncam fara ezitare banii pe hoteluri si excursii de lux. Desi nu eram bogati, venitul nostru era suficient ca sa economisim pentru calatoriile speciale prin lume.

Dar voiam si copii. Mama mea avea cam 20 de ani cand m-a nascut si parea o varsta buna pentru a deveni la randul meu mama. Asa ca am fost foarte incantati cand l-am avut pe Stefan, cu toate ca stiam ca va trebui sa strangem cureaua. Am renuntat la serviciu ca sa il ingrijesc, ceea ce insemna ca nu mai aveam suficienti bani sa plecam in excursii prin strainatate.

„Am ales fara nici o ezitare'
Nu mult timp dupa aceea, am ramas insarcinata cu Mylie. Eram bucurosi, desigur, dar am realizat ca banii vor fi acum si mai putini, mai ales pentru ca eram exact in mijlocul unei recesiuni economice.

Tot continuam sa ne spunem: „vara viitoare vom merge in vacanta, dar o data ce am facut socotelile, am fost nevoiti sa recunoastem ca doi copii inseamna ca vacantele ies din calcul.

Oricum, am considerat ca suntem norocosi ca locuim in apropierea marii si ca putem duce copiii la plaja destul de des. Desi mi-e dor de vacantele superbe, exotice, ele sunt nimic in comparatie cu ceea ce am obtinut. Avem doi copii minunati, care ne fac mai fericiti decat ne-am fi imaginat.

Intr-o zi mi-as dori sa mergem toti la Dinseyland in Paris, caci copiilor le-ar placea teribil. Desigur, va trece ceva vreme pana ne vom permite asta, dar nu vacantele de lux sunt cel mai important lucru intr-o familie. Si apoi, nu va fi asa pentru totdeauna, nu?
■ *Vizitati site-ul Monicai: myfunnybunny.com

„Sa renunt la slujba mea a fost un joc de noroc'
Georgie Jones, in varsta de 30 de ani, are o companie care ofera servicii de ingrijire a copiilor si locuieste in Londra impreuna cu sotul ei, Laurence, care are tot 30 de ani, si micutul Seb, care abia a implinit sapte luni.

Cand am aflat ca sunt insarcinata, una dintre cele mai serioase probleme la care ne-am gandit era daca ne puteam permite sau nu un copil.

In acea perioada aveam un serviciu excelent, lucram ca manager de proprietati si imi incepusem si propriul meu business online, care furnizeaza servicii de babysitting si ingrijire pentru copii. Planul meu era sa raman angajata full-time pana ce noua mea afacere va lua amploare.

Laurence si eu voiam un copil, iar eu nu imi doream sa fiu o mama prea in varsta, asa ca am decis sa incercam sa facem un copil la finalul verii lui 2010. Ne-am gandit ca va dura luni de zile pana sa raman insarcinata, deci am fi avut timp sa economisim ceva bani si sa pun pe picioare afacerea.

„Socoteala de acasa…'
Insa viata a decis altfel caci, in mai putin de doua luni am ramas insarcinata si planurile noastre au fost date peste cap. Nu voiam sa lucrez full-time cand aveam un copil si apoi, cand mi-as fi gasit timp pentru afacere?

Cand s-a nascut Seb, am avut de ales: stiam ca daca renunt la slujba, banii vor fi mai putini, dar nici nu voiam sa duc copilul la cresa de la trei luni. Am gasit o solutie: sa ne descurcam o vreme doar cu salariul lui Laurence. Stiam ca venitul nostru ar fi fost redus la jumatate, iar pe deasupra, afacerea ar fi putut sa esueze. Insa era un risc pe care eram gata sa mi-l asum pentru a fi cu copilul nostru. Am demsionat cu greu fiindca mi se parea, ba nu, chiar era, un risc imens, dar am facut-o.

De atunci, au fost si vremuri grele si a trebuit sa gestionam banii intr-un mod cu totul diferit, mult mai cumpatat. Dar decizia de a-l avea pe Seb este cel mai bun lucru pe care l-am facut vreodata. Este un baietel iubitor, minunat si adoram fiecare minut petrecut cu el. Nu cred ca exista o varsta oportuna pentru deveni mama, iar soacra mea spune ca pentru un bebelus ai nevoie doar de iubire si de un suflet plin cu sertare in care s-o pastrezi. Acum inteleg la ce se refera!
■*Mai multe despre Georgie la: likeminders.co.uk

„Am renuntat la casa visurilor noastre'
Clare are 31 de ani, este casnica, iar sotul ei John, este scriitor si munceste din greu pentru a cumpara o casa mai mare pentru familie. Ei au trei copii: Eddie de sapte ani, Sam de doi si Aniela, de doar patru luni.
John si cu mine am cautat luni intregi casa care ar fi trebuit sa fie caminul familiei noastre. Prin 2010, am gasit-o: cu etaj, terasa, trei dormitoare si un pod transformabil.

Am negociat ipoteca la banca si am demarat proiectul „casei de vis'. Locuiam, pe atunci, patru persoane in doua camere, asa ca era cam inghesuiala. Si cum ne doream mai multi copii, stiam ca ne va trebui mai mult spatiu. Noua casa ar fi fost solutia ideala.

Apoi am aflat ca sunt din nou insarcinata si totul s-a schimbat. Oare puteam sa suportam ipoteca uriasa si cheltuielile cu inca un copil? Si asta in plina recesiune, cand John isi putea pierde job-ul oricand?

„Cam inghesuiti, dar fericiti'
Am vorbit mult si bine despre aceasta problema, dar intr-un final am decis ca nu putem. Renuntarea la planul pentru casa a fost cea mai grea decizie pe care am luat-o vreodata si am varsat multe lacrimi din cauza asta.

M-am ingrijorat si pentru situatia noastra: cum ne vom descurca cu trei copii intr-un apartament de doua camere? De cand s-a nascut, Aniela a dormit intr-un patut asezat la capul patului nostru, dar va trebui eventual sa incepem sa dormim noi pe canapeaua din sufragerie si sa ii lasam ei camera noastra.

Este greu sa traim atat de inghesuiti, se produc inevitabil tensiuni si avem deseori discutii din cauza asta.

De multe ori nu ma pot abtine sa nu imi imaginez cum ar fi fost viata noastra daca ne-am fi mutat in casa aceea spatioasa…

Dar adevarul este ca stiu ca am facut alegerea corecta. La scoala lui Eddie am intalnit parinti care sunt extrem de stresati din cauza datoriilor, a ipotecii imense pe care o au de platit si eu le multumesc stelelor norocoase ca nu avem datorii mari. Eddie intreaba uneori de ce nu avem scari, asa ca ii spun: „Daca am fi avut scari, gandeste-te ce departe ai fi fost de jucariile tale, si el crede ca este un raspuns bun.

Poate ca nu avem mult spatiu, dar suntem o familie unita si suntem cu adevarat fericiti. Stiu desigur, ca intr-o buna zi, o sa avem o casa mai mare, dar pana atunci profit din plin de situatia de acum.