Ana mon amour, ca un șah-mat la regină

Ana mon amour este un film făcut după o carte. Cartea este o frântură din viața unui cuplu. Cuplul s-a destrămat. Destrămarea a adus suferință. Suferința m-a adus în cinematograf să văd cum e filmul după ce, în urmă cu 6 ani scriam asta pe realitatea.net:

Luminița, mon amor de Cezar Paul Bădescu

Mă întreb, aflându-mă sub puternica influență a cărții lui Cezar Paul Bădescu, oare cum suntem noi văzute de foștii iubiți, după ce amorul s-a consumat, când sângele nu mai clocotește și dorința s-a cumințit? Și odată cu toate astea, după ce-am pierdut pentru totdeauna influența și dependența lor de noi, de prezența noastră… mă întreb ce rămâne în sufletul lor. Cât din ce-am însemnat noi pentru ei mai rămâne acolo sub formă de amintire, respect, prietenie?

Cezar Paul Bădescu a scris o carte fără precedent în literatura română. Luminița mon amour, nu e o carte despre o căsnicie ratată, despre o femeie nevrotică, despre viața infectă de student la începutul anilor 90, despre ratare, psihanaliză, neîmpliniri, frustrări, eșec… Bădescu taie în carne vie cu siguranța unui chirurg și scoate afară, la lumină, măruntaiele întortocheate, înnodate, inflamate dintr-un univers feminin dereglat, acolo unde neoplasmul se înmulțește în voie și sapă adânc, adânc cât mai adânc până când nefericita ființă uită că după inspirare vine expirare, iar după piciorul stâng, cel drept.

Ideea e că nicio radiografie, tomografie sau RMN, toate la un loc plus oglinda magica din Alba ca Zăpada nu ne-ar dezvălui așa… în toată splendoarea angoaselor noastre mai abitir decât primul iubit, de exemplu, sau fostul soț, care știe cum am făcut când a intrat prima oară în noi, cât sânge ne-a curs, dacă ne-a curs, știe ce sunete scoatem când suntem excitate, cum arătăm dimineața, când am vomat și de ce, ne cunoaște miesmele trupului și-n general, a fost prezent lângă noi atunci când întreg universul ne-a trădat. Că a fost martor implicat în toate experiențele de care ne jenăm, nu-i o mare problemă. Chestiunea ține de ideea de cuplu, de familie. Dar când toate astea se vor fi așezat cuminți în sertarele sufletului, ferecate și ascunse în cotloane unde știi că nu mai umbli niciodată, ei bine, atunci apare el și publică o carte cu radiografia momentelor voastre ÎN DOI, și descrie firesc, dar pe alocuri îngrețoșat, amănunte pe care tu, draga de tine, le-ai îngropat atât de adâc încât ai fi în stare să juri că ele n-au existat. În cartea sa, Bădescu te ia frumușel de mână și te poftește la el în bucătărie. Și acolo, cu capul în mâini, îl auzi cum îți povestește despre mirosul din baie după ce tata socru defeca, despre veșnicul păr de pe picioare al femeii iubite cu zona inghinală neepilată, îți împărtășește amar pățania cu ziarul și borcanul unde-și golea intestinele împricinata… Nu poți scăpa, n-ai pe unde să ieși, pentru că fir-ar să fie de treabă, e inteligent și abil din cale-afară și te fură cu fiecare pagină… iar la final, după un excelent capitol în care ne introduce în mediul bisericesc așa cum nu l-ai văzut vreodată, ajungi să-ți spui printre dinți: săracu‘ ce-a pătimit lângă o nebună… Culmea, ai uitat de solidaritatea feminină! Ca să te scoți, vii cu argumentul suprem: hai dom‘ne că e ficțiune!

Nu contează că toată lumea literară știe că a scris despre fosta nevastă, i-a folosit în titlu până și numele tradus în limba rusă.

Degeaba. Empatia s-a pus în mișcare. Însă undeva, ca-n poezia lui Menalaos Ludemis, un fir de coardă a vibrat cu sfială în tine, la gândul că cineva te știe așa cum tu n-ai vrea. Și te înfioară din creștet până-n tălpi închipuirea că tot ce-ai îngropat în urmă cu mulți ani, va putea ieși odată la lumină prinzând viață în paginile unei cărți.