Am supravietuit cancerului de san

Eleonora Pokola, 47 de ani, e inginer chimist si locuieste in Cluj Napoca. Și-a asumat cu curaj rolul de mesager al sperantei, in dorinta de a incuraja femeile care se confrunta cu acest flagel ori au pe cineva drag in aceasta situatie. Mesajul ei: aveti grija de voi!

Vara anului 2003. O vara marcata de noi inceputuri, de schimbari fundamentale in viata mea, a copiilor mei, a parintilor… Pot spune ca aceasta vara a fost pentru mine un cadou de la parintii mei si totodata o pedeapsa de la viata. Cadoul a fost o vacanta la mare, mult asteptata, mult dorita, mult visata, iar pedeapsa… cancerul.

Citește și...

Secretul din spatele stării de bine: cum să alegi gustări care nu te balonează

Horoscop 14 mai 2026. Peștii primesc semnale pozitive din anturaj, poate chiar de la persoanele de la care așteptau anumite gesturi frumoase

Agonie si extaz
Imagineaza-ti o femeie tanara, cu trei copii mici dupa ea, cu multe bagaje, care poposeste la receptia hotelului Cocorul, din Venus. Doi dintre copii erau ai mei: Marta, de 3 ani si jumatate, o frumusete de fetita, si Sebi, de 11 ani, baiatul meu drag. Al treilea copil era Virgil, baiatul nasilor Martei, buni prieteni ai nostri. In vara aceea, eram tanara, frumoasa, dar sufleteste infirma. Acolo la mare, alaturi de copiii mei, care reprezinta pentru mine sensul vietii, m-am simtit libera si descatusata de sotul meu, pentru ca il stiam la sute de km de noi.

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Tudor Chirilă, cel mai dur mesaj la adresa lui Nicușor Dan. Un text ca o palmă pe obrazul președintelui

Stateam intr-o camera cu vedere la mare. Dimineata ma sculam devreme si imi beam cafeaua, stand pe balansoarul de pe terasa. Copiii dormeau. Fiind singura, faceam si topless, prinzand ultravioletele de dimineata. Simteam cum soarele imi incalzeste sanii, cum ii dezmiarda. Ma uitam la ei si mi se pareau perfecti. Eram mandra de ei, dar ce folos? Intotdeauna exista o amaraciune in exaltarile mele. Privindu-i mai atent, am observat pe sanul drept o umflatura. Am pipait-o: era destul de tare si neregulata. Am incremenit. Daca e cancer? Daca am sa mor?

Olguta din „La Medeleni”
In momentele acelea mi-a venit in minte Olguta din „La Medelenii” lui Teodoreanu. In adolescenta, era cartea mea de capatai, o adoram pe Olguta, vroiam sa fiu ca ea… Acum imi pun intrebarea daca Olguta, din lasitate a luat decizia de a-si pune capat zilelor? Daca intr-adevar, calitatea vietii primeaza in fata cantitatii? Pentru ea, calitatea insemna mai mult decat cantitatea! Decat sa renunte la simbolul feminitatii ei, mai bine sa se duca odata cu el…

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Vica Blochina iubește din nou. Cum a fost surprinsă alături de iubitul misterios

Intr-un fel o inteleg. Acum mai bine ca in adolescenta. Eu nu am avut curajul ei. Poate pentru ca traiesc alte vremuri, in care speranta de viata pentru cancer a crescut, vremuri in care cancerul nu mai e pe deplin stapan, nu inseamna sfarsitul, ca pe vremea Olgutei… poate pentru ca am doi copii de crescut, poate ca am sperat ca viata mea mai poate avea si clipe fericite pentru care merita sa traiesc, pentru care merita sa lupt cu boala…

Citește și...

NIBIRU, destinația unde fashionul și entertainmentul se întâlnesc

Horoscop 14 mai 2026. Peștii primesc semnale pozitive din anturaj, poate chiar de la persoanele de la care așteptau anumite gesturi frumoase

Restul zilelor petrecute la mare sunt in ceata. Frica, indoiala legata de sanii mei, de viata mea, si-au pus amprenta pe timpul ramas, iar drumul pana acasa a fost anevoios si lung. Aveam 40 de ani… Aveam un sot si totusi eram singura. Nu puteam sa-i spun framantarile mele, temerile mele, pentru ca toate cuvintele rostite se puteau intoarce impotriva mea.

Speranta moare ultima
La intoarcere, a inceput Calvarul: spital, mamografii, doctori, analize. Am avut norocul, sau sansa de la Dumnezeu, sa o cunosc la acest inceput de drum, pe doamna doctor Ciurea, radiolog, amabila si zambitoare. Ea mi-a facut mamografia. Zambetul ei mi-a dat incredere, iar tactul ei m-a intarit. M-a luat sub aripa ei ocrotitoare de inger si mi-a indrumat pasii, tremurati si sovaitori, spre un specialist oncolog. Mi-a prezentat cazul doamnei doctor Larisa Ciule, in care avea mare incredere. Un alt inger.

Cu o precizie uimitoare si cu mult profesionalism, mi-a facut ulterior punctia si ecobiopsia. Teama de aceasta manopera a disparut complet odata cu incurajarile calde din privirile si vorba ei blanda. Am o incredere oarba in investigatiile ei. A ramas pentru mine, pe parcursul anilor, Omul la care apelez cand am o nelamurire in ceea ce priveste sanatatea mea sau al celor dragi.

Dar nu toti cei care trec prin ce am trecut eu au avut norocul acesta! Mana intinsa de ea a fost speranta mea de viata. Pentru o persoana in situatia mea, oncologul devine doctorul curant. Ei, dupa ginecolog, stomatolog, medic de familie, iata, am si un oncolog! Dar cine isi doreste sa ajunga la un specialist in acest domeniu? Sunt convinsa ca ea stia ce sentimente ma incercau. A fost si este in continuare o persoana amabila, plina de compasiune pentru pacientii ei si un profesionist desavarsit. M-a abordat chiar cu prietenie pentru investigatii. Urma punctia, biopsia, markerii tumorali…Greu…

Ingeri si demoni
In astfel de situatii, incertitudinea e apasatoare. Speranta ca totul va fi bine in final e palida, doar o licarire. Vrei sa crezi ca tie nu ti se poate intampla, ai face orice ca sa nu lasi palida speranta sa se stinga.Pe holurile sectiei de oncologie e atata lume! Deznadejdea se citeste in ochii fiecaruia. E atata liniste, neputinta, tristete si durere acolo! Fiecare pacient isi traieste propria drama si e deschis oricui sa-si spuna durerea.

Intr-un final, dupa o lunga asteptare, doctorita mi-a spus cu fastaceala, mutand o fisa dintr-un colt in altul al biroului, parca vrand sa amane cat mai mult momentul adevarului: „Cancer… tumoarea e maligna… nici un dubiu… e agresiv. Trebuie actionat de urgenta.'

In acel moment, cred ca toate clopotele bisericilor au inceput sa bata deodata in sufletul meu. Mi-era greu sa accept. Speranta palida s-a stins… Olguta, nu vreau soarta ta! Si deodata parca totul se intampla, aievea, undeva langa mine, parca nu era vorba de persoana mea. Eu eram doar un spectator la o telenovela ieftina.

„Bine, dar azi nu se mai moare din asta, nu-i asa? Am ajuns si eu la moda. Peste tot vad fundite roz, ursuleti, numere cu 800… apel gratuit, reclame cu fetite si mame ajunse in situatia asta. Se trateaza… stiu sigur, trebuie sa se trateze, am baiguit.' Unde era Dumnezeul meu in acel moment? Cred ca ma tinea de mana, ca un prieten, si-mi promitea ca va fi cu mine. Vreau sa cred ca n-a fost inca o pedeapsa.

Eram cu sotia fratelui meu, care nu stia ce sa imi spuna. Ea a fost un alt inger pazitor. In astfel de momente, nu poti face fata singura tensiunii sufletesti, ai nevoie de cineva langa tine. Ma uitam la cumnata mea si o vedeam ingrozita. Mi-era mila, voiam sa o consolez, sa ii dispara disperarea din priviri. Dar e totusi vorba despre mine… striga constiinta mea. Copiii, ce se v-a intampla cu ei? Mama, tata cum vor primi vestea? Sa le spun? Daca tac si se agraveaza situatia, va fi un soc. Ar trebui sa le spun, sa se pregateasca.

Ce nu te ucide, te intareste
Evolutia unei astfel de boli e imprevizibila! Sigur ca toti cei care primesc asa o veste isi doresc cu disperare un final fericit. Dar cati dintre cei cu care am pornit pe acest drum sau m-am intalnit cu ei s-au pierdut? Si ei au avut drama lor, sperantele lor. Drumul pana acasa a fost mai lung ca niciodata. Ma uitam la fetele oamenilor ce treceau pe langa mine si imi venea sa strig „opriti-va, oameni buni, un pic din alergatura voastra, ascultati-ma, aveti grija de voi…, dar fiecare om isi vedea de ale lui.

Acasa, vestea data parintilor a fost coplesitoare. Doi oameni garboviti de ani, pentru care eu am insemnat totul. M-au iubit, mi-au indrumat cu tact pasii, mi-au respectat alegerile. Cat priveste sustinerea sotului, cea de care aveam cea mai mare nevoie, ea nu a existat, ci dimpotriva, a trebuit sa fac fata unui intreg sir de umilinte, dar acesta e un alt capitol in viata mea.

Zilele care au urmat diagnosticarii au adus cu ele operatia de mastectomie, tratamentul cu citostatice, radioterapie si alte complicatii, dar dragostea cu care m-au inconjurat prietenii, rudele, abnegatia cu care m-a ingrijit mama, suferinta citita in ochii copiilor, tacerile lor mi-au dat puterea sa trec mai departe. Apoi au fost colegele de suferinta, cu povestile lor, dramele lor…

Asadar, la 40 de ani am ramas fara un san! Imaginea sanului meu taiat, aruncat in-tr-un crematoriu, ma obseda. Era totusi o parte a corpului meu! Era feminitatea mea, simbol al maternitatii si frumusetea mea! Perioada tratamentului cu citostatice a fost grea si lunga. Din trei in trei saptamani mergeam la perfuzii. Intotdeauna cu cumnata mea. Ea imi dadea curaj si siguranta. De fiecare data eram aproape aceleasi paciente. Unele veneau noi, altele plecau… dar nucleul ramanea…

Ne cunosteam povestea, ne incurajam reciproc, glumeam, dar n-am indraznit sa legam prietenii in afara salonului, de frica viitorului. Nu poti sa nu te gandesti, fiind acolo, care va fi evolutia bolii. Blandetea asistentelor de acolo, grija fata de noi, rabdarea de care au dat dovada au facut ca aceste „escapade sa fie mai usor de suportat. Acasa, starile de rau, inerente, ma copleseau. Uneori simteam ca nu pot face fata. Nu eu mi-am ales aceasta boala! N-am dorit-o! Dar trebuia sa ma impac cu soarta si sa lupt.

Suferintele din acea vreme le induram cu stoicism. Nu ma vaitam, poate plangeam, dar nu auzea nimeni. Cand trebuia sa plec spre spital pentru o noua perfuzie, picioarele deveneau bolovani, sufletul se targuia cu ratiunea, nu mai voia citostatice. Stateam intr-o dimineata imbracata pe fotoliul din hol si nu puteam sa ma ridic sa plec spre spital pentru ultima perfuzie. Simteam ca e prea mult, ca nu mai pot, ca nu o mai vreau si pe ultima. Mama isi freca mainile, incerca sa ma convinga. Nu puteam. Nu voiam sa mai ascult de nimeni. Plangeam. Plangea si mama.

Dar apare Marta, desculta si somnoroasa, se cuibareste la mine in brate, ma pupa pe obrajii uzi, si-mi spune: „Mami, e ultima, trebuie sa te duci!.

Mi-a fost asa de rusine! Dragostea pe care am simtit-o atunci pentru ea, pentru Sebi, m-a coplesit. Am sarutat-o pe frunte, m-am ridicat si am iesit. Nu doresc nici dusmanului meu sa treaca prin astea, dar din pacate, atatia oameni duc aceasta lupta, fac acest tratament! Cancerul nu se lasa invins cu una cu doua. Fara Dumnezeu si dragostea celor din jur nu poti trece prin acest chin!

Mi-au trebuit ani de zile sa am curajul de a ma uita in oglinda, goala. Dar intr-o zi mi-am spus: „Curaj… atatia ani n-am avut putere! Hai, incearca! Cu sfiala, ridic ochii si ma uit la trupul meu. Ce vad? Un trup de femeie, cu o cicatrice lunga in dreptul unui san… Parca ar fi un fermoar inchis care ascunde in spatele lui feminitatea mea.

Da, e ciudata imaginea! Dar sunt eu, e trupul meu, trup ciuntit de femeie… Si totusi nu e respingator, e doar neobisnuit, dar nu urat… E o altfel de feminitate… unica… A mea… Cand imi voi permite, am sa-mi fac un tatuaj in dreptul cicatricei: o inima franta inaripata… cu aripi de inger. Aripi de Inger care au salvat o inima ranita…

Foto: arhiva personala a Eleonorei Pakola

Cele mai vândute colecții!

Turritella - Ediția nr. 36 (Descoperă Mineralele Pământului) 34.99 RON Cumpără acum

Stiblit - Ediția nr. 35 (Descoperă Mineralele Pământului) 34.99 RON Cumpără acum

Labradorit - Ediția nr. 34 (Descoperă Mineralele Pământului) 34.99 RON Cumpără acum

Trabant 601 de luxe – Editia nr 8 54.9 RON Cumpără acum

Trabant 601 de luxe – Editia nr 7 54.9 RON Cumpără acum

Precomanda Energia Pietrelor 84.56 RON Cumpără acum

Precomanda TITANIC 264.5 RON Cumpără acum

25 de mașini de lux, printre care Porsche, Mustang, BMW M și Mercedes-AMG, confiscate din garajul unei asistente medicale. Statul a vândut 23 dintre ele cu 847.077,60 de euro

Citește și următorul articol:

Dupa 15 ani – Amalia Sasarman: Tanara rebela e acum familista