Pictorita fara maini

Vedeti, intotdeauna iti vine greu sa povestesti altora despre problemele tale, despre dramele pe care ti le asaza viata in cale. Mai ales atunci cand esti mama si cand vezi ca soarta se inversuneaza impotriva propriului tau copil. Atunci ai nevoie de putere si de dragoste ca sa invingi. Cand medicii mi-au spus, la maternitate, ca fetita mea s-a nascut fara manute, am crezut ca-mi pierd mintile.

Familia Irimia

Aveam pe atunci 20 de ani, lucram in schimburi la uzina, eram abia casatorita cu Aurel, de nici un an de zile, si primul gand a fost ca nu e vorba despre copilul meu. Ca ma confundasera doctorii. Abia incet-incet si-a facut loc socul pana la mine. Micuta mea era frumoasa foc, blonduta si galagioasa, era perfect sanatoasa, dar… nu avea un brat de la cot, iar in locul degetelor avea cativa muguri la una dintre maini.

Asa a inceput Golgota mea.

Roxana Irimia
Ii multumesc sii astazi unui om pe care nu stiu nici cum il cheama"

Nimeni nu stia sa explice de ce, dadeau vina pe Cernobal, pe niste deformari ale uterului sau ridicau din umeri si, de fapt, nici nu avea importanta ce anume purta vina. Am plans si eu si Aurel pana ce am simtit ca nu mai aveam lacrimi si am strans din dinti: iubirea mamei pentru copilul ei nu poate fi invinsa niciodata. Desigur ca nu stiam ce sa fac, cum sa o ajut pe Roxana, cum sa reactionez… Cati parinti stiu cum sa cresti un copil fara maini, cand cei mai multi abia stiu sa se descurce cu unul normal.

Pe la doi ani am decis sa merg sa-i fac proteze, nu doar ca sa se ajute mai bine, ci, ma gandeam eu, ca sa evite rautatile si privirile compatimitoare sau suspicioase aruncate catre manecile goale ale bluzitelor ei.

Am mers la Bucuresti, la Romhandicap, si aici am primit o lectie de viata de la un om caruia ii multumesc si in ziua de astazi, desi nu am stiut niciodata cum il cheama sau cine este.

„De ce sa-i faceti proteze, doamna?“ mi-a spus. „Cu proteze, fetita va simti ca are o dizabilitate pe care de fapt nu o constientizeaza si peste care poate trece cu usurinta. Ea nu este un copil neajutorat, cu adevarat handicapat, ci unul normal care trebuie sa invete sa se descurce singur, sa exerseze miscari si sa capete abilitati si care poate deveni mai indemanatic decat multi dintre copiii nascuti fara nicio problema."

Roxana Irimia
„Pana la iase ani fetita nici nu a realizat ca are vreo problema”

Tehnicianul acela m-a invatat cum sa fac sa ii usurez miscarile si invatarea miscarilor, sa adaptez totul nevoilor ei, fara sa o ajut: i-am prins de jucarii si de alte obiecte elastic ca sa isi poata baga manuta prin bucla, sa le poata apuca, la fel si cu tacamurile, apoi am lasat-o sa manance si sa se joace singura, am gasit cani cu toarta mare prin care ii incapea mana si i-am scurtat manecile la haine ca sa-i vina doar pana la cot, sa poata folosi propriile ei maini, asa cum erau.

L-am ascultat, i-am urmat sfaturile si, daca ma credeti, pana la varsta de sase ani, Roxana nu a stiut ca nu are manute. Nu am ferit-o de solicitarile normale varstei ei, am lasat-o sa se joace cu jucarii normale, sa experimenteze, sa se imbrace si sa se dezbrace singurica, nu am folosit niciodata cuvantul handicapat si, mai cu seama, nu am plans fata de ea atunci cand ii era greu sau nu reusea sa faca ceva. Dar mi-a fost groaznic de greu, iar sotului meu si mai greu.

 

Roxana Irimia, pictura
„A avut trei expozitii personale”

De sute de ori ne venea sa ne repezim sa o ajutam si ni se rupea inima cand vedeam cum se chinuia sa invete o miscare noua. Dar strangeam din dinti si continuam sa o tratam ca pe un copil normal, ii prindeam creioanele de mana ca sa coloreze sau lingura ca sa amestece in mancare, o invatam sa coasa sau sa stearga praful prin casa. Doar noptile, cand ea dormea, plangeam de nu mai puteam.

Asa insa, Roxana a crescut ca un copil absolut normal, s-a jucat cu ceilalti copii, a purtat toate verile tricouri fara sa se ascunda, a invatat sa scrie cu creionul tinut intre ambele maini, ba chiar a avut 10 la caligrafie si a mers toti anii la gradinita si la scoala normala, nu la una ajutatoare.

Aici, la scoala din Lupeni, in clasa a cincea, profesorul de desen Simonel Bucur a fost cel care i-a descoperit talentul la pictura. La inceput, cand profesorul Bucur a venit sa imi spuna ca Roxana are un talent iesit din comun, ca el va lucra cu ea suplimentar ca sa invete, fara niciun ban, si ca vrea ca ea sa mearga la Liceul de Arta la Deva si apoi la facultate la Timisoara si ca poate deveni o pictorita cunoscuta, nu mi-a venit sa cred. Dar mi-am spus ca Dumnezeu a fost bun si ca i-a daruit Roxanei un dar unic, un fel de compensatie pentru pierderea ei.

Cand mi-a spus, un an mai tarziu, sa merg la prima ei expozitie, mi-am spus ca uite, visele pot deveni realitate si ca talentul fetitei este cu adevarat special. Atunci, in 2006, a expus 64 de desene miniaturale, la Lupeni, la Galeria de Arta „Iosif Tellmann“ si au urmat la scurt timp inca doua expozitii, una cu picturi de case taranesti si una speciala, cu origami pictate.

Roxana Irimia, pictura
„Va merge la Facultatea de Arta”

Tot profesorul Bucur a insistat sa dea admitere la Liceul de Arta din Deva, iar Roxana nu l-a dezamagit. A intrat la liceu din prima si, desi plecarea a fost un mic soc si i-a fost mai greu la inceput, la orele de ceramica sau de sevalet, ori sa se descurce singura la camin, s-a obisnuit si va termina clasa a zecea cu note excelente.

Roxana chiar a fost daruita cu un talent deosebit si cred ca sufletul ei ar merita sa-si duca visul mai departe.

O sa dea admitere la Facultatea de Arta la Timisoara sau poate la Bucuresti si spune ca va face design interior. In rest, este o fata obisnuita: invata, cand are timp, dupa orele de atelier, butoneaza la computer sau merge la cumparaturi cu colegele, a invatat sa schieze si sa patineze, iar la vara spune ca va invata sa inoate.

Eu cred ca asta inseamna curaj: sa infrunti viata ca sa iti demonstrezi talentul si nu neaparat sa practici nu stiu ce sporturi nebunesti. M-am gandit in ultima vreme de multe ori si nu stiu, de fapt nu cred, ca a fost inventata o unitate de masura pentru fericire. Insa, pentru mine asta este fericirea. Si are un nume simplu, fericirea mea se cheama Roxana.

Crezul Roxanei Irimia

„Ma deranjeaza grozav atunci cand lumea din jur ma compatimeste, fiindca vreau sa fiu judecata dupa ceea ce pot. Am ii slabiciuni, dar si parti puternice, sunt uneori tare, alteori mai slaba, rad in hohote la fel cum sunt momente in care plang, ma enervez, dar sunt ii calma, sunt incapatanata aia cum sunt ii nitel romantica, cred eu, dar aste e via ta unui om normal.”

Adrian Ciltan; foto: arhiva personala a intervievatei

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2

Recomandari
Libertatea
Publicitate
Huff
VIVA!
Retete
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Relatii