Monica Radu: mama in scaun rulant

Monica Radu: mama in scaun rulant

Povestea urmatoare poate parea o drama, dar nu e nici pe departe. O femeie de 35 de ani, care va trai mereu intr-un fotoliu rulant, indrazneste sa-si infrunte teama de viata, dand viata la randul ei, si are puterea zilnica de a trai normal, ca orice alta femeie care are trei copii. Cu aceleasi griji si cu aceeasi bucurie.

Ne-am obisnuit, poate prea mult si inutil, sa privim femeile ca pe niste fiinte fragile, slabe si cumva neajutorate. In realitate insa, viata ne contrazice deseori. Ele, femeile, sunt mult mai puternice decat par. Au nevoie de dragoste, e drept, sunt inconjurate de frumusete, e adevarat, dar deseori au o putere pe care nimeni n-ar putea-o banui.

Monica Radu este sotie de preot, are 35 de ani, iar la ea, curajul nu seamana deloc cu ceea ce ne-am obisnuit sa fie. Nu inseamna nici sporturi extreme, ori curse de viteza cu masina, nici lupta de unul singur cu natura, ci ceva mult mai simplu, mai cald si mult-mult mai apropiat de conditia de femeie. Inseamna curajul de a fi puternica pana la capat, de a-si asuma propriul destin si de a avea o vointa de fier.

Luptand impotriva destinului
Acum sapte ani, dupa un accident cumplit, cand a fost la cativa pasi de moarte, s-a trezit, dupa zile de chin si operatii complicate, trimisa intr-o lume de nemiscare si condamnata la „mersul“ intr-un fotoliu rulant. Pentru tot restul vietii ei. Doar ca ea isi dorea copii si o familie fericita. Si a avut indrazneala de a naste doi baieti, si acum, de curand, o fetita. Si mai mult, are puterea de a face ceva pentru a-si ajuta semenii: a demarat, impreuna cu sotul ei, parintele Nicolae Radu, lucrul la un asezamant social pentru batrani, fiindca „cei de varsta a treia nu intra in preocuparile nimanui, aproape nimeni nu mai face nimic pentru ei.“

Nu este acesta un gest de un curaj uimitor? Nu este, oare, indrazneala de a face un pariu cu propria ei feminitate, curajul de a sfida limitele medicinii, prejudecatile tuturor si de a arunca o provocare destinului?
Monica nu se fereste de cuvinte si de realitati. E o femeie tanara si delicata si pe fata ei nu se citeste decat usurarea de acum. Si caldura unui fel special de implinire. Sta asezata in fotoliul ei, cu micuta Ilinca in brate si, daca n-ar fi rotile mari ale scaunului, nimic nu ar arata deosebit. Privind-o pe micuta care abia are o luna si pe ceilati doi copii, Petru si Ioan, care nu au o clipa de astampar, „ca toti baietii, de altfel“, chipul i se umple de un zambet bland.

Vorbeste linistit, cu o cumintenie molcoma, ca de om trecut prin ciur si prin darmon: „Nu stiu, mi-e foarte greu sa incep sa povestesc ce si cum era viata mea pana la ceea ce doctorii au numit a doua mea nastere, cand mi-am recuperat functionalitatea membrelor superioare. Dar poate ca trebuie sa-mi adun curajul sa o fac, pentru a intelege ca niciodata o femeie nu trebuie sa se lase prada deznadejdii. La inceput, cand nu puteam misca nici mainile, nici altceva din trupul meu, au fost zile si nopti cumplite. Momente cand asteptam sa se deschida pamantul si sa ma inghita si cand nu puteam intelege de ce am primit eu lovitura aceasta. Viata mea parea un desert uscat si neprimitor“.

Visul de a avea o familie implinita, de a impartasi dragostea cu sotul ei si de a avea copii parea la fel de indepartat ca viata pe Luna. A fost insa un moment cand a stiut ca ceva se schimbase in ceea ce simtea despre lume. O clipa in care, fara sa-i spuna cineva, a stiut in adancul sufletului ca gesturile si sprijinul altor oameni conteaza enorm, ca fiecare la randul lui poate face ceva pentru cel de langa el.
 

„Am inteles ca undeva exista o salvare pentru fiecare dintre noi. Salvarea pentru mine a fost familia, de fapt pe atunci sotul meu, Nicolae, cel care n-a ezitat nici o secunda atunci cand a fost vorba sa fie langa mine, cel care imi spunea mereu ca viata noastra e doar la inceput si ca e in puterea noastra sa o facem sa fie asa cum vrem“. „Monica, viata e prea scurta ca s-o lasi sa treaca pe langa tine“, ii spunea el mereu, atunci cand ii amintea cat de mult o iubeste si a simtit ca drumul unui om in viata poate fi decis uneori doar de cateva cuvinte.

Monica rade acum mult, e foarte comunicativa, dar mai mereu, in spatele veseliei ei, se ghiceste o putere de neclintit. O hotarare profunda si asezata ca o stanca. Atunci ochii ei se fac mai rotunzi, devin mai seriosi si se adancesc, iar culoarea lor capata un fel de sclipiri metalice. E indragostita de familie, de copii, de sotul ei, „care este intai de toate preot si apoi sot“, asa cum spune ea singura, dar in adancul sufletului este o timida si, ca in cazul tuturor timizilor, sensibilitatea ei o pune in incurcatura.

Atunci se ascunde, se retrage in sine ca un arici. Ca sa vezi asta insa, ai nevoie de rabdare. Trebuie sa taci, sa stai deoparte, s-o lasi sa-si vada de treburi si sa n-o bati la cap cu intrebarile.

„Voiam sa fac asta, visam la o casa plina de copii, dar parca ma retinea ceva. Nu, nu teama, in nici un caz. Ci un fel de neliniste, la care se adauga o ezitare fara nume: daca nu merge, daca apar complicatii medicale? Atunci, acolo, la hotararea aceea de a ramane insarcinata, pentru mine, Nicolae a fost o sansa. O sansa unica in viata mea. Daca n-ar fi fost sprijinul de acasa, dragostea, intelegerea si bunatatea lui, apoi linistea si puterea de a lupta pe care mi le-a oferit el, nu stiu daca as fi avut curajul sa ma agat de aceasta sansa“.

Sa nu inteleti gresit. Monica nu-i o tematoare. Nici pe departe. Este o femeie care a vrut sa devina mama si care a dovedit ca un handicap, fie el si unul foarte grav, ca al ei, nu e un obstacol de netrecut.

O iubire de-o viata
Monica e fericita acum pentru ca simte ca viata ei a reinceput sa devina simpla si frumoasa. Dar pentru asta a investit enorm. Mult timp si multa energie. A pus acolo suflet, a pus speranta si dragoste de familie. Si mai presus de toate, a luptat cu propriile limite si nelinisti, deloc putine. Cei care au inteles-o au fost destul de putini. Dar au fost dintre cei al caror sprijin a contat enorm: rudele, prietenii, sotul, medicii de la maternitate…

Familia Radu a ridicat la Voila, in apropiere de Campina, o casa parohiala, cea in care locuiesc acum, incapatoare, o casa de familie, „sa fie pentru toti cei care vor veni dupa noi“, iar aici, parintele Nicolae a facut toate inlesnirile pentru a-i fi usor Monicai: a construit pante pentru fotoliul rulant, a dublat scarile cu rampe line, a desenat un drum usor de acces catre orice parte a curtii, a cumparat un triciclu de teren pentru ca sotia lui sa poata urca si sa fie in siguranta pe drumurile de munte din susul Campinei, ba chiar a facut adaptarile necesare la masina, pentru ca Monica sa o poata conduce folosind doar mainile. Dizabilitatea Monicai si faptul ca nu se poate deplasa nicaieri fara fotoliul ei rulant nu micsoreaza deloc respectul cu care ii trateaza vecinii.

„La inceput mi s-a parut ciudat sa vad oameni cu parul alb zicandu-mi «sarut-mana», pe drum. Ma simteam nu stiu cum stiind ca le-as putea fi copil. Apoi am inteles ca nu e nimic jenant in asta. Ca acei oameni fac asta din respect fata de pozitia sociala. Se inclinau de fapt in fata autoritatii morale pe care le-o inspira vesmantul preotesc al sotului meu“, isi aminteste Monica momentele cand a devenit „doamna preoteasa“.

Monica si Nicolae au aceeasi varsta, au fost colegi de scoala dintr-a patra, au facut teme si s-au jucat impreuna, au facut facultatile la Bucuresti, el la Teologie, fiindca asta ii era visul, iar ea la Litere, s-au vazut, s-au intalnit, au vorbit cate in luna si-n stele, pentru ca la un moment dat sa constate ca sunt facuti unul pentru altul si sa devina sot si sotie. Asta cu mult inainte de accidentul Monicai. Ea nu stie nici astazi daca a fost vorba de fascinatie sau de norocul unui intalniri speciale, dar pe ei pare ca nimic nu i-a putut desparti.
 

„Eu cred ca nimic nu e intamplator si ca toata viata noastra e un semn. Oricum nu iubesti orbeste. Cel putin asa am invatat eu din lectiile vietii asteia. Iubirea de o viata, ca sa spunem asa, e ceva mai special, e un respect, o intelegere care se adanceste cu varsta si creeaza intre noi o legatura deosebita. Eu cred ca e o mare diferenta intre a fi indragostit si a iubi. Iubirea vine prin cunoastere.

Dupa fiorul acela al dragostei, pe care il simti prin tine si dorinta de implinire pe care o ai cand esti indragostit, vine pas cu pas iubirea. Descoperirea celuilalt, uimirile, dezvaluirile sufletesti ca intr-o joaca, iar la urma sentimentul. Sentimentul de iubire, de incredere totala. Si asta vine mai tarziu. Dragostea e senzatie, ardere, iubirea e sentiment, profunzime. Asta cred ca e diferenta. Iubirea devine, nu vine asa, brusc si iremediabil“, spune si zambeste delicat, ca un fel de scuza.

Familie, gospodarie, computer
O zi de „preoteasa“ este pentru Monica o zi ca a unei gospodine obisnuite, chiar daca uneori o mai ajuta si mama ei. Desi e obligata sa stea intr-un fotoliu, ea face aproape totul prin casa: gateste, spala, coase si-si ingrijeste copiii, pe cei doi mai mari, care au acum cinci si sase ani si care merg la gradinita, si pe micuta Ilinca. Cel mai greu ii e de Craciun si de Paste, cand parintele Nicolae tine slujbe pana dimineata si vine frant acasa.

Mai sunt apoi sambetele, care sunt in general zile de vizita. Si zilele in care lucreaza la computer sau face planuri pentru caminul social pentru batrani, pe care ar vrea sa-l vada terminat, dar la care parohia nu poate inca face fata costurilor. Asa ca incearca sa caute sponsorizari, scrie, explica, intreaba, cauta oameni care sa ajute, sa inteleaga ce vor ei sa faca acolo si sa ia, poate, puterea ei de a reusi ca pilda de viata.

Nu-i place sa stea, si chiar in timp ce vorbim isi gaseste ceva de facut. Se duce sa puna ceva pe masa pentru Nicolae si cei doi baieti care vin de la gradinita, merge in camera de alaturi sa ii dea sa manance Ilincai, o schimba si dupa ce se mai harjoneste un pic cu ea, o duce la culcare. De altfel, te convingi repede ca cei mici sunt sufletul intregii familii. De la bunici la prietenii veniti in vizita, toata lumea isi gaseste timp sa se joace un pic cu ei.

„Mi-a fost greu pana sa nasc si, de ce sa nu recunosc, destul de multa vreme si dupa aceea. La primele doua sarcini, am nascut la Ploiesti, dar pentru Ilinca mi-a fost cam frica sa nu aiba probleme, mai ales ca era vorba de o a treia cezariana si in plus eu aveam si probleme renale… Asa ca am decis sa merg la Bucuresti, la maternitatea Giulesti, la doctorul Ciprian Cristescu, care, desi aveam o sarcina mai speciala, m-a tratat ca pe orice alta gravida. Acolo, la spital, dupa operatie, cred ca a fost prima data cand Nicolae a lacrimat. Si dupa aceea, ce nebunie! Alaptatul, trezirea de 6-7 ori pe noapte, spalat, schimbat. Peste toate insa, sentimentul de mama, coplesitor, cel care apare cand intelegi ca ai dat viata unei noi vieti. Si implinirea. Nu am cuvinte sa o descriu. E uluitoare“.

Ma gandesc ca sunt oameni care, citind povestea Monicai Radu, vor gresi cand se vor gandi la ea. Vor crede poate ca dizabilitatea ei a facut-o mai rece, ori mai distanta, matura si blazata, tinand cont de faptul ca e trecuta prin destule intamplari nefericite. Ii spun acest lucru, iar ea rade: „Se poate, dar in realitate, in adancul sufletului, sunt la fel de copil ca si atunci cand mergeam in aceeasi clasa cu Nicolae la scoala din Voila. Poate ca sunt un copil mare. Dar sa nu scrieti asta. As vrea sa fie asa, un fel de mic secret al nostru“.

Puterea familiei
„Familia mea e adevarata mea existenta. Multi oameni pierd din vedere sensul adevarat al unei familii. Sensul acelei alchimii complicate unde se contabilizeaza cat din sufletul tau ai de oferit celor dragi si cat mai ramane de impartit cu res-tul lumii. Si apoi puterea de a schimba lucrurile e la indemana fiecaruia dintre noi. Ai nevoie doar de ambitie, de tenacitate si de incredere in tine. Nu e nimic de speriat in a lupta continuu, atata vreme cat ai puterea sa iti accepti destinul, dar si sa-l intelegi. Atunci lumea ta de sperante se va implini negresit, daca tu vrei. Mai trebuie sa spun si altceva? Nu cred“.

 

 

Adrian Ciltan; foto: Octav Nitu
 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2 3

Recomandari
Libertatea
Publicitate
Huff
VIVA!
Retete
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Relatii