Lorelai Moșneguțu, lecția de iubire sau povestea unui miracol

Povestea micuţei din Târgovişte, născută fără mâini şi abandonată în spital, care acum, scrie, pictează şi cântă la pian doar cu piciorul, spusă de cea care a învăţat-o toate acestea şi care, de 11 ani, i-a devenit a doua mamă.

Alberta Lorelai s-a născut fără membrele superioare şi fără femur la ambele picioare, iar pentru ea, atunci, viaţa, propriii părinţi şi medicii au ridicat din umeri a neputinţă. Astăzi, istoria fetiţei, devenită o mică minune, care scrie, pictează şi cântă doar cu piciorul, care publică volume de poezii şi albume cu muzică compusă de ea, lucrează la computer, merge la şcoala normală şi joacă în piese de teatru, ar fi fost, într-un fel, de nespus, dacă n-ar fi existat sufletul şi dăruirea unei femei extraordinare, căreia Alberta îi spune din inimă „mamă.

Citește și...

O moștenire cu gust: …de 75 de ani Beciul Domnesc crează cu pasiune vinuri de poveste!

Reacția Temu după ce Mihai Bendeac s-a plâns că în loc de două covoare a primit „niște cârpe': „Oferim o garanție de returnare a banilor'

Când am intrat pe uşa apartamentului Vioricăi Pârvan, asistenta maternală care a crescut-o pe Alberta, primul lucru care m-a întâmpinat a fost un zumzet vag şi vesel de vorbă şi imediat, zâmbetul larg şi sclipirea de curiozitate inteligentă din ochii copilei. Un zâmbet contagios de cald, luminos, sincer şi un salut deschis, ritmat politicos şi rostit cu o voce delicată: „Bine aţi venit la noi. Intraţi vă rog.

Un surâs cuceritor

Doar că nu îmi întinde mâna, fiindcă nu are cum. Trupuşorul ei micuţ se sfârşeşte brusc, la umeri, ca un început de melodie nedusă până la capăt. În jur, surprinzător, camera unei şcolăriţe obişnuite de clasa a patra: rafturi, multe rafturi, pline de cărţi, ghiozdanul pregătit pentru a doua zi, jucării, caiete de teme, un laptop şi o orgă electronică aşezate pe covor, măsuţa de joacă încărcată cu desene şi culori.

Apoi am cunoscut-o pe Lorelai, cum a ales ea să îşi spună ca autoare a unui prim volum de poveşti, poezii şi desene, fetiţa pe care a salvat-o numai încăpăţânarea şi dăruirea Vioricăi Pârvan, a Cristinei Bucur, directoarea Direcţiei de Protecţie a Copilului Dâmboviţa, şi a câtorva oameni asemenea lor şi am înţeles bucuriile acestei uriaşe realizări. Dar şi dramele ascunse în preajma cărora cele două, „mamă şi fiică, trăiesc zilnic.

Citește și...

Daniela Gyorfi s-a întors în România după o lună petrecută în America. „Anul viitor vreau să o duc și pe Maria'

Reacția Temu după ce Mihai Bendeac s-a plâns că în loc de două covoare a primit „niște cârpe': „Oferim o garanție de returnare a banilor'

Aşezată la o masă micuţă, pe măsura ei, printre culori şi desene, micuţa a cărei poveste m-a adus aici surâde cu capul aplecat, parcă ascultând un gând ori o melodie pe care noi nu o auzim. Dialogul se leagă repede, după câteva clipe de ezitare, şi de fapt, realizezi, după ce îi afli povestea, că mişcările sigure şi vioaie de acum şi chiar vorbele Albertei, rostite elevat şi serios, sunt ele însele un mic miracol, plătit cu truda unor ani întregi.

Citește și Cine este mama lui Lorelai, fetița fără mâini, care pictează cu picioarele și care a impresionat o lume întreagă cu povestea ei

Mamă adevărată

Povestea ei, spune Viorica Pârvan, a început urât şi trist. Aşa s-a născut, ţintuită în nemişcare, cu malformaţia aceasta groaznică, un diagnostic teribil, care are şi un nume medical complicat, sindrom plurimalformativ, dar care însemna de fapt, o condamnare. Părinţii, zdruncinaţi şi ei de această lovitură a soartei, au renunţat la ea, abandonând-o în spital din prima sa zi de viaţă, iar Viorica, asistent maternal profesionist de mulţi ani, a aflat despre fetiţă dintr-o ştire de la televizor, iar inima nu a lăsat-o să nu încerce să facă tot ce era omeneşte posibil pentru ea.

Medicii, cu excepţia eminentului profesor Gheorghe Burnei, de la spitalul „M.S. Curie, nu aveau nici o speranţă că se mai poate face ceva, Viorica însă era convinsă că se poate, inima de mamă îi spunea că viaţa nu poate fi atât de crudă. Sufletistă şi cu o putere pe care nu ai bănui-o la început, şi-a strâns toată energia într-un drum pe care puţini l-ar fi ales: pe când fetiţa avea două luni, a cerut să o îngrijească şi a adus-o acasă, cu gândul de a-i oferi o nouă viaţă.

11 ani de eforturi

„Pentru mulţi este un mister cum a reuşit Lorelai să strângă zeci de premii la concursuri naţionale şi festivaluri de muzică, poezie şi pictură, depăşind sute de copii sănătoşi, cum reuşeşte ea să se descurce excelent la o şcoală normală sau cum a căpătat această dexteritate extraordinară reuşind să scrie, să deseneze, să lucreze la computer şi chiar să cânte la orga electronică doar cu ajutorul degetelor de la picioare.

Pentru mine, însă, nu este un mister. Este doar rezultatul unei munci sisifice de ani şi ani de zile, de nopţi şi săptămâni de grijă, de atenţie şi de nesomn, a unei încercări istovitoare, uneori cumplit de istovitoare, vă mărturisesc, dar care îmi umple sufletul şi a cărei mulţumire nu se poate compara cu nimic.

În primii ani, Lorelai dormea puţin şi foarte greu, se trezea des ţipând cumplit, nici acum nu ştiu din ce cauză, avea dureri, amorţea, îi făceam ore de masaj şi exerciţii de recuperare… Nici n-ai zice, văzând-o acum cum se exprimă şi cum îi turuie guriţa că de vorbit, a vorbit greu şi cu dificultate, abia la trei ani, până la vreo şase ani mă trezea noapte de noapte, din două în două ore, ca să îi dau apă să bea, şi a făcut primul pas, legănat, greoi, fiindcă ea nu are partea superioară a picioarelor, iar genunchii îi sunt undeva înspre abdomen, abia la patru ani.

Acela a fost un moment în care, recunosc, mi-a venit să plâng de fericire. Tot ce ştie şi toate abilităţie pe care le-a dobândit sunt rezultatul unei munci fără preget: a exerciţiilor de logopedie, de echilibru şi de mişcare, a celor cu piciorul, cu degetele de la fiecare picior, care să-i ajute la prins şi manevrat obiectele.

A fost nevoie, însă, de o voinţă de fier, căci a trebuit să exersăm, să învăţăm şi să inventăm totul, orice mişcare ajutătoare, mişcări sau poziţii care să le înlocuiască pe cele normale, de la deschisul uşii, la datul paginilor unei cărţi sau de la folosirea tacâmurilor la ţinutul unui creion şi a unei păpuşi.

Eu fiind de profesie decorator, în afara diplomei mele în ştiinţe ale educaţiei, firesc am îndrumat-o către arta plastică, întâi desenând linii pe hârtie, pe care să le unească în desene şi să le umple cu culoare, apoi talentul ei a făcut restul. Dar rezultatele sunt, cred eu, dovada că iubirea şi grija nasc miracole povesteşte Viorica Pârvan.

De la pian la teatru

Dincolo, în sufragerie, Lorelai trimite câteva mesaje pe Facebook, aşezată pe covor, cu talpa stângă pe mouse şi cu degetele tălpii drepte ţăcănind rapid şi fără nicio greşeală tastele laptopului. L-a primit în dar de la Înalt Preasfinţitul Nifon, arhiepiscop al Târgoviştei, care a fost profund impresionat de talentul şi performanţele micuţei şi când a aflat că vrea să scrie o carte şi să pună bazele unei fundaţii care să ajute copii cu dizabilităţi.

„Ştiţi, şopteşte ca şi cum ar spune un secret care să rămână doar al nostru, după «Zâmbet de înger», cartea cu poveşti şi poezii, prima pe care am scris-o, lucrez acum la alte două, una dintre ele se numeşte «Creştinarea lui Dracula» şi voi lansa şi două CD-uri cu muzică compusă de mine şi cântată la orgă.

Am primit cadou de la armată o orgă electronică performantă, vreţi să vedeţi?. Şi trece imediat la orga aşezată la fel, pe covor, butonează puţin nişte regiştri acolo şi începe să cânte cu degetele de la picioare, cu aceeaşi uşurinţă fantastică, concentrată, serioasă, aidoma unui pianist.

„Dacă aş avea pian, aş cânta şi la pian fără probleme, dar e mult prea scump un pian, adaugă, în vreme ce, iute, neobosită, argint viu, merge repede-repede să îmi aducă volumul lansat de ea, ca să îmi dea un autograf. Pe care îl şi scrie, cu o caligrafie perfectă, stând culcată pe o parte şi cu pixul cuprins între degetele piciorului, după ce deschide cartea şi întoarce paginile singură, fără nici un ajutor.

La fel de uşor şi pictează, cu pensulă şi culori, lucrări complicate, cu o armonie cromatică uimitoare, pe care mi le arată în fugă, înainte de a porni să-şi pregătească ghiozdanul pentru că mâine are şcoală şi are şi repetiţie la trupa de teatru unde deja a jucat rolul principal din Rinocerii lui Ionescu, iar acum pregăteşte un alt rol.

O întreb, uimit de talentele şi de vitalitatea ei, ce i se pare cel mai greu din toate cele pe care le face. Mă priveşte cu faţa luminată de căldura unui zâmbet cuceritor: „Nu, nimic nu e greu! Greu e să trăieşti fără încredere şi iubire. Să nu fii iubit, asta este cel mai greu.

Autor: Adrian Cîlțan

Foto: Dan Borzan, arhiva personală a Vioricăi Pârvan

Reacția Temu după ce Mihai Bendeac s-a plâns că în loc de două covoare a primit „niște cârpe': „Oferim o garanție de returnare a banilor'

Citește și următorul articol:

Poveste cu două bufnițe