Cine este mama lui Lorelai, fetița fără mâini, care pictează cu picioarele și care a impresionat o lume întreagă cu povestea ei
Viorica Pârvan, din Târgoviște, a ales să fie mamă nu pentru unul, ci pentru doi copii care nu sunt ai ei. Și care au și dizabilități grave. Unul dintre ei este Lorelai (Alberta Moșneguțu), fetița fără mâini care cântă cu o voce de înger și pictează cu picioarele.
Pentru voluntariatul pe care îl face pentru acești copii cărora le dăruiește toată viața ei, revista Avantaje a nominalizat-o anul trecut pe Viorica Pârvan la trofeul Femeia anului 2015 pentru Categoria Inițiativă în Sprijinul Semenilor.
Să îți iubești copilul nu e o virtute, pentru că e în firea lucrurilor, dar să îți dedici viața copiilor altora e mai presus de fire. 'Am fost întrebată de multe ori de ce am ales să mă ocup de copiii cu dizabilități. Cred că această dorință persistă din copilărie, când, crescută fiind de bunicul Vasile, care era cadru medical la țară, vedeam cu câtă dăruire îi trata și îi ajuta pe cei bolnavi în orice moment al zilei.
Apoi am ales să urmez niște cursuri pentru copii cu dizabilități. Acest lucru se întâlmpla în urmă cu 16 ani, când mi se restructurase postul de pictor-decorator, aceasta fiind meseria mea de bază (ulterior, am făcut și Facultatea de Științe ale Educației). Dorința de a le face suferința cât mai ușoară acestor copii, de a fi iubiți și apreciați la fel ca și cei normali, a fost și este pentru mine un mare deziderat.
Meseria de asistent maternal nu am luat-o ca pe o profesie, și m-am raportat la sentimentele care practic îmi animă întreaga mea existență. Lorelai, una dintre fetițe, născută fără mâini, este un exemplu de viață, un copil special care a înțeles că imperfecțiunile ne fac unici. Un copil pe cât de încercat, pe atât de talentat. A terminat clasa a V-a A cu media 9.80, iar la cele 50 de diplome existente până anul trecut, anul acesta a mai acumulat încă 50 (la creație literară, compoziție, desen și muzică), 12 trofee la muzică și un trofeu la teatru.
Celălalt copil, Violeta, este tot în clasa a VI-a, dar la o școală specială. Progresele ei sunt mult mai mici, însă importante pentru mine, având în vedere handicapul locomotor de care suferă. Timpul meu le este dedicat în totalitate, iar dragostea lor îmi umple sufletul de bucurie și mă face să merg mai departe.'
A consemnat Daniela Palade Teodorescu