Lecția de curaj: o fată simplă de la țară care lucra cu ziua în sat pleacă de acasă și devine artist stradal la Roma

Multe persoane se tem de necunoscut și caută să rămână mereu în zona lor de confort. Nu este și cazul Roxanei Medan, tânăra a cărei poveste ar impresiona pe oricine.

Sunt Roxana-Ioana Medan și sunt artist stradal în Roma, Italia. Fac oamenii să zâmbească prin caricaturile mele. A fost greu să îmi câștig locul aici, dar nu imposibil. O simplă fată de la țară, de undeva din Maramureș, trimisă să lucreze pământul cu ziua în sat, a reușit sa își urmeze visul și să obțină „libertatea”.

Sunt instructor de aerobic și artist de strada în Roma, într-una dintre cele mai dure „străzi ale lumii”, și sunt cu 6 luni mai aproape de visul meu. Am învățat reteta succesului și vreau să o spun și celorlalți. Vreau ca oamenii să știe că și pentru ei este posibil să își urmeze visul și să trăiască din asta. Să aibă optimismul de a visa cu ochii deschiși și de a gusta zilnic dulceața vieții.

Am spus povestea mea în Italia, însă vreau să ajungă și la românii mei, care au nevoie de încurajare. Au nevoie să știe că ceea ce ei își doresc chiar este posibil! Eu mai am un pic si reușesc.

Frustrarea de a fi sărac și fără viitor

Fiecare persoana traieste conform credintelor din mediul în care trăiește. Asadar, daca toata lumea din sat merge la biserica in fiecare duminica, trebuie sa ii urmezi. Daca traditia spune ca in ziua de Craciun stai acasa, așa faci. De cand ma stiu am crescut muncind pe langa casa. M-am nascut si am crescut la tara, intr-un mic sat din Maramures. Privind in urma, imi dau seama ca nu am avut mare găzduşag. Fiindcă valoarea oamenilor se masura in numarul de vaci, porci,  hectare si nuci, la noi in sat nu eram vazuti ca niste oameni de valoare.

Cand nu duceam vacile oamenilor din sat la păscut pe câmp, eram cu ziua la sapă în sat, pe un soare arzător, la 40 de grade, smulgând buruieni nemiloase si mâncând prânzuri câmpenești cu ouă fierte, rosii, pâine de casă, ceapă si biscuiți. Partea asta îmi plăcea mult, aveam în sfârșit pauză! Știam că mai am doar jumatate de zi de îndurat.

Astfel de momente de răgaz, prânzurile, le foloseam ca să visez si sa privesc cerul. Când vedeam avioane zburând, îmi imaginam ca sunt si eu intr-unul dintre ele si plec intr-o alta țară. Visam și că o sa vină cineva să mă salveze (nu știam cine și nici nu aveam o imagine clară în minte), dar in imaginația mea era prezența care ma lua de mână si imi spunea: „Vino, am o viață mai buna pregatita pentru tine!”.

Anii au trecut si eu am crescut, la fel si visurile mele. Erau ceva mai complexe și în mintea mea coceam diverse scenarii de viață. Mii de feluri in care aș fi putut sa îmi traiesc viața, sute de variante de „o nouă viață”, zeci de locații.

Dar câteodată ceea ce ne ține legați se află doar în mintea noastră.

Dupa ani de luptă cu credințele limitative si conceptiile absurde ale mele, dar si ale celor din jur, am inteles că viata este mai mult decat fân, sapă, animale, curățenie în caăa si crescut copii.

Așa că, la 23 de ani, am spus STOP; „Not my circus. Not my monkeys”

Adica am înțeles ca pot sa plec de acolo și să îmi construiesc propria realitate. Aveam abilitatea de a-mi picta cel mai frumos tablou, viața mea. Dar am schimbat abia atunci cand a devenit atât de dureros încât nu am mai suportat și am plecat. Cu riscul de a auzi din partea familiei „așa fac si ceilalți, doar tu te crezi mai deșteaptă.” Și am plecat.

Primul meu job a fost  vanzatoare de sushi, job care m-a făcut sa îmi jur ca așa ceva nu o sa mai muncesc niciodata.

Dar după un an am renuntat si am inceput sa lucrez în domeniul meu, restaurare picturi murale. Au urmat aventuri pe șantiere de restaurare in sate pierdute, fara semnal la telefon si cu supa de castraveți murați. Eram cazați la mănăstire si mâncam ce aveau maicile în meniu. Acolo am ținut post de voie i de nevoie si ne trezeam cu slujba din biserică în difuzoare în fiecare dimineață la 7. Pe mine nu ma deranja foarte tare, dar mai rau era pentru Aghi, prietena mea.

Am hotarat să mă întorc „la oraș”, deoarece incepusem sa fiu un pic sălbatică, departe de ceea ce insemna pentru mine „civilizație”. Îmi doream sa ies în oraș si sa interactionez, iar la mânăstire era… ca la manastire. Nu aveam semnal la telefon, nu imi placea supa de castraveți murați iar singurul loc cu internet era barul din sat.

De la pictură și restaurare la artă stradală

M-am întors la Cluj, si am inceput sa lucrez intr-o galerie de artă contemporană. După un an am renunțat si am riscat TOT, pentru libertatea mea. Am început sa fiu artist de stradă. Dar ce vreau sa evidentiez din toata povestea mea este faptul ca tot trecutul meu de la țară si nu numai m-au făcut să risc mai mult și să îmi iau viata in mâini. Să încerc la propriu sa dau viata visurilor mele, sa pictez acel tablou despre care imi tot spunea un vechi prieten, sa imi ofer viata pe care mi-o imaginam în pauzele de masa  dintre sesiunile de săpat si muls vaci.

Am ales sa risc totul, relatiile cu prietenii si cu familia, siguranța mea, totul. Totul pentru a-mi îmbunatăți viata.  Stiam ca ma vor ierta mai tarziu atunci cand aveam sa „reusesc”.

Cand eram mici, eu si frații mei, 6 în total, ne faceam planuri legate de hectarele de pamant pe care le aveam si de numărul de animale pe care le detinem, pentru ca era singura realitate pe care am cunoscut-o, si singura resursa pe care credeam ca o avem. Acum ne facem planuri la un alt nivel, pentru că am schimbat realitatea si am descoperit ca avem nenumarate talente si resurse interioare. Nu uita, cu toții ne nastem într-o sticla, insa diferenta o face cine are curajul sa arunce dopul si sa iasă de acolo. Credintele altora nu trebuie sa fie neaparat si ale tale, nu imprumuta prejudecatile altora, ci incearca sa filtrezi realitatea direct prin inima ta.

 Libertatea străzii – eu sunt propriul meu stăpân

Abia cand am ajuns sa lucrez pe stradă am aflat ca ma numesc „artist de strada”. Mi s-a deschis o lume total diferita față de tot ceea ce am trait pana la acel moment. A fost o trecere brusca de la un  job cu orar fix, clasicele 8-10 ore pe zi, la un orar la libera alegere. Practic, daca pana atunci eram coordonata, in acel moment ajunsesem eu sa coordonez. Sa coordonez singurul angajat disponibil… eu! Credeam ca sunt libera, insa adevarata eliberare a venit abia un an mai tarziu.

În primele 40 de zile am dus constant doua lupte. Prima era lupta cu neîncrederea in mine si nesiguranța a ceea ce faceam, iar a doua era lupta cu poliția, societatea si familia. Ambele lupte le-am castigat abia un an mai tarziu, cand aveam sa reiau experiența.

Primele zile au fost crancene, fiindcă trebuia sa lupta împotriva celui mai mare dușman al meu: FRICA.

Am pasit extrem de incet si nesigur spre marea aventura. Am ales un orășel turistic din sudul Italiei si dupa ce am mai privit in stanga, in dreapta, si am mai intrebat, mi-am incropit un mic „birou” cu caricaturi. De fapt, aveam două scaunele pliabile, un șevalet, bandă adezivă, hârtii, creioane, cateva caricaturi, si o geanta de umăr unde la final de seara adunam toate acestea. Aaa, și aparatul foto. El ma sprijinea moral – cand eram deprimata sau speriata, faceam o poza. Asta ma relaxa pe moment.

In prima luna am castigat ceva mai bine față de cât aș fi câștigat dacă as fi ramas in țară, insa la final, dupa ce am pus in balanță câștig-cheltuieli, aceasta inclina mai mult inspre cheltuieli. Primul meu gand a fost: „daca asta inseamna sa fiu artist de strada, nu cred ca mai vreau sa continui”.

A trebuit să lupt cu frica și rușinea de a mă întoarce acasă învinsă

Insa am continuat, nu din perseverență, ci din rusine. Rusine fata de mine si rusine fata de familie. Le spusesem ca merg in Italia sa fac pe artista de strada. Nu aveam curajul sa ma intorc înfrântă. In a doua luna am descoperit raiul. Din vorba in vorba cu necunoscuti, am dat peste un alt orasel, plin de turisti si de artisti de strada. Financiar am fost multumita la final de lună si ma simteam de parca am dat peste o gaina cu oua de aur. Dar de fapt acestea erau numarate. In luna septembrie m-am intors acasa. Planul era sa stau cateva zile acasa si pe urma sa imi continui calatoria. Insa dupa cum aveam sa aflu, e nevoie de multa hotărâre, curaj si perseverență pentru a te menține prezent si a duce la îndeplinire un plan.

Da, la mai putin de un an de la experienta avuta pe strada ca artist,  am devenit instructor de aerobic. Ajunsesem in cel mai inalt vârf de pana atunci, ca satisfactie si liniste interioara. Dar totusi, am ales sa renunt momentan la lucrul care imi furniza atat de multa energie deoarece stiam ca jobul din strada nu s-a incheiat pentru mine inca, si ca tot strada ma va ajuta sa imi indeplinesc cel mai mare vis al meu.

Care? O sa îți spun. Cu inima cat un purice, imi cumpar un bilet doar dus. Stiam destinatia, insa fără sa stiu unde o sa dorm sau ce alte provocari ma asteapta. Cu experienta de anul  trecut in spate,  am reușit sa fac câteva alegeri intelepte si foarte utile.

Dupa o luna de navetă zilnică cu bicicleta 15 km, am reușit sa imi gasesc in ultima clipa o camera in centru. Spatioasa, luminoasa, curata. Exact ce avea nevoie sufletul meu de artist. Am inteles abia dupa ce am schimbat casa, cat este de important sa ai un refugiu linistit. Un loc unde sa te retragi tu cu gandurile tale, dupa o zi in care ai interactionat cu cel putin 100 de persoane, fiecare cu o stare de spirit diferita de a ta.

Spre deosebire de anul trecut, acum am o camera spatioasa, o bicicleta cu care să-mi car șevaletul si scaunele si câțiva prieteni cu intentii bune.

Mi-am transformat teama în putere

Zilele trec, curg la propriu. Lunile la fel. Revin in tara pentru mici evenimente cu caricaturi, insa ma intorc repede. Sunt prea incantata de lupta castigata cu vechea Roxana, ca sa ma stau locului. Acum sunt mult mai increzatoare in fortele mele. Stiu cine sunt, unde imi este locul, unde ma simt bine si de ce fel de persoane trebuie sa ma inconjor ca sa ma incarc pozitiv. Datorita faptului ca am stat singura aproape 4 luni, intr-un loc strain, unde am fost nevoita sa iau totul de la capăt, acum sunt mult mai constienta de mine si de propria personalitate și putere. Reusesc sa ma infatisez celorlalti exact asa cum sunt eu, fara teama de a fi judecată sau respinsă.

Toate aceste lucruri au venit ca un bonus pe durata calatoriei mele. Calatorie cu final deschis, fiindcă inca nu s-a încheiat aventura… De fapt simt ca abia acum incepe..

În prezent ma aflu in Roma, unde sunt artist de strada, o femeie intre barbati, incercand sa imi castig locul si sa muncesc, ca sa imi pot realiza visul. Vis aflat doar la un an distanta. Nimic nu ma mai sperie, pentru ca am vazut ca am in mine toate resursele necesare pentru a câștiga.

Daca am reusit sa supravietuiesc si sa imi castig locul ca artist de strada in Roma, acum simt ca pot sa obtin orice. Pentru mine a fost o proba de foc, presărată cu nopți de plâns, momente de teamă si panică, singurătate. Cred ca niciodata nu m-am simtit mai pierduta, mai abandonata, mai singura.Dar timpul vindeca tot si m-a vindecat si pe mine. M-am „călit” și am dus teama la un alt nivel!

Surse: https://roxanamedan.ro/

http://caricaturidemaramures.blogspot.it/

Citește și:

Emoționant! La 10 ani este un sprijin pentru familia sa

Îmblânzitorii de cai din „Vestul sălbatic” românesc

Mărturisire emoționantă din scaunul rulant a profesoarei Nina Aurora Bălan: ”Pentru mine, dizabilitățile fizice sunt doar chestiuni tehnice”

 

Loading...
Recomandari
Libertatea
Doctorul Zilei
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Povesti adevarate