Mărturisire emoționantă din scaunul rulant a profesoarei Nina Aurora Bălan: ”Pentru mine, dizabilitățile fizice sunt doar chestiuni tehnice”

Mărturisire emoționantă din scaunul rulant a profesoarei Nina Aurora Bălan: ”Pentru mine, dizabilitățile fizice sunt doar chestiuni tehnice”

profesor Nina Aurora Bălan

În numeroase rânduri, Avantaje a scris reportaje emoționanate despre femei care, deși imobilizate în scaunul cu rotile, sunt poate mult mai cu picioarele pe pământ decât majoritatea celorlalți, privilegiații care stăm la propriu pe picioarele noastre și ne văicărim din orice. Sunt printre cele mai verticale persoane pe care le știu, deși verticalitatea lor fizică e pusă la grea încercare.

Aceste femei cu dizabilități sunt printre cele mai curajoase, tenace, deștepte, independente, înțelepte și pozitive – și atât de evident, frumoase! – persoane pe care le cunosc. De câte ori îmi e greu, ma gândesc la ele și îmi spun că dacă ele pot înfrunta atât de demn provocările vieții, atunci e musai să pot și eu. După ce le cunoști pe aceste femei, nu poți să te mai plângi de toate nimicurile, că devii ridicol.

După ce am citit despre activitatea doamnei lector. univ. dr. Nina Aurora Bălan, de la Universitatea din Craiova, am rugat-o să ne povestească mai multe despre experiențele prin care a trecut.

În scaunul rulant din cauza unei poliomielite cauzată de vaccinul oral de producție autohtonă

Mă numesc Nina Aurora Bălan, iar din 1993 sunt cadru didactic la Facultatea de Litere din cadrul Universității din Craiova, actualmente lector univ. dr. Predau cursuri ce țin de lingvistica generală, iar lucrările mele publicate, 4 cărți și articolele, aparțin acestui domeniu. Doctoratul l-am obținut cu teza Discursul politic românesc în anul 2001, sub conducerea domnului prof.univ.dr. Eugen Negrici.

Fac parte dintre cei care se consideră că s-au îmbolnăvit de poliomielită în asociație cu vaccinul oral de producție autohtonă. Aveam 4 ani. Nu s-a dovedit niciodată dacă aceasta e realitatea și cauza îmbolnăvirii, dar Organizația Mondială a Sănătății a cerut autorităților române să renunțe la vaccinul respectiv din cauza numărului mare de îmbolnăviri raportate între 1970  și 1990.

Citește și Persoane cu dizabilitati: Cum sa nu ramai un simplu pion

Poate că singurul lucru remarcabil și care poate constitui o lecție pentru alții, este faptul că, în ciuda dificultăților fizice, am frecventat toate nivelele de școlarizare în mod normal, deși părinții mei ar fi preferat să fiu educată acasă (nu mergeam deloc și ei se temeau de reacția celorlalți copii), dar o învățătoare din Hunedoara (unde locuiam pe atunci) a avut intuiția corectă de a nu ma lăsa izolată și i-a convins pe părinți că socializarea îmi va face bine.

La 14 ani am renunțat să mai depun eforturi pentru a-mi îmbunătăți condiția fizică, dintr-un motiv care mie mi s-a părut atunci (și nu regret nici azi) perfect rațional: progresele fizice ar fi fost minime, dar costurile – timp, suferință, spitale etc. – mult prea mari. Așa că am continuat să trăiesc ca un om normal, pentru mine problemele fizice fiind doar “tehnicalități”.

Cărțile și oamenii care m-au inspirat

Raspunzând recent la o întrebare despre ce înseamnă să fii român, am spus ca eu sunt ceea ce am citit. Poate ar fi trebuit să completez. Sunt ceea ce am văzut, am ascultat, am gândit și am simțit.

Una dintre bucuriile cele mai mari pe care le-am avut în viață este întâlnirea cu oameni deosebiți, oameni care mi-au lărgit orizontul prin experiențele lor, oameni care m-au făcut să zâmbesc sau să mă întristez, oameni care m-au ajutat sau care mi-au pus piedici. Toți au contat într-un fel sau altul. Toți m-au făcut să ajung ceea ce sunt azi.

În copilărie eram tentată să mă privesc ca pe un personaj dintr-un roman neștiut de nimeni: o prințesă șchioapă în luptă cu un balaur cu sute de capete, fiecare rânjind disprețuitor. Prințesa aceea nu câștiga bătălia fizică. Picioarele nu i se vindecau miraculos. Dar prin vorbe meșteșugite îl făcea pe balaur să se predea.

Citește continuarea pe pagina următoare

Atunci – cred – am început să fiu mai atentă la ce și cum vorbesc oamenii. Și am descoperit o armă ce mă ajuta să mă protejez în lungile zile pe care le petreceam departe de familie, în spitale reci, înconjurată de oameni străini: cuvântul.

Adolescența a venit cu o primă mare dezamăgire. Convinsă fiind că trebuie să existe ceva în destinul meu care să compenseze ghinionul de a mă fi îmbolnăvit de poliomielită, așteptam să descopăr în mine germenul genialității! Citeam cu furie tot ce găseam. De la Tolstoi la Jane Austen, de la Proust la melodrame ale căror titluri și autori le-am uitat, filtram totul cu aviditate pentru a-mi găsi și eu nișa mea de creativitate și unicitate.

Pe la 17 ani aveam o singură certitudine: geniu nu eram, mari talente nu se ascundeau sub carapacea mea protectoare și de aici am început, poate, adevărata aventură de a trăi. Am reevaluat oamenii care mă înconjurau. Și am descoperit că pot fi la fel de interesanți ca și cărțile care mă ajutau să scap de realitate.

Am început să le zâmbesc și să îi ascult, debarasându-mă de aerul arogant cu care le întâmpinam spusele până atunci (dispreț mimat, în fond un reflex defensiv – tot o modalitate de a mă proteja). Am renunțat să mai merg la doctori în căutarea unor miraculoase remedii și am decis că sunt perfect capabilă să trăiesc o viață (aproape) normală.

Părinții m-au tratat mereu ca pe un om normal

Și așa a început adevărata mea viață. Nu am renunțat la citit niciodată. Am continuat să ascult muzică și să colecționez albume de artă, fascinată în aceeași măsură de cuvânt, sunet și culoare. Dar fără frustrarea că nu le produceam eu în aclamațiile mulțimii, ci fericită că aveam  puterea să apreciez frumosul oriunde s-ar ascunde acesta.

Am urcat pe munte cu bravii și nebunii mei colegi de liceu (cărată în brațe cam jumatate din distanță). Am râs și am plâns, m-am bucurat și m-am supărat, am început să accept limitările fizice și să găsesc forța de a le (și mă) ironiza. Mi-au fost alături întotdeauna părinții mei care au avut intuiția de a mă trata ca pe un copil perfect normal, având o singură pretenție de la mine. Aceea de a mă comporta ca un om normal.

Citește și Abilitatile persoanelor cu dizabilitati

Am ajuns profesoară din întâmplare

Au fost de fapt două întâmplări care mi-au provocat destinul, ambele determinate de două persoane incredibil de generoase cu mine: sora mea – care m-a convins să urmez Literele – și o fostă profesoară din facultate care a avut suficientă încredere că voi putea, în ciuda dificultăților fizice, să predau. Și acolo, în sala de curs, am descoperit că a fi profesoară este singura meserie pe care o puteam face fără să mă strivească prin plictiseala și banalitatea orelor petrecute la 'serviciu'.

Studenții mei m-au ajutat să descopăr adultul din mine, omul matur care dăruiește mai mult decât primește. Ei m-au făcut sa devin răbdătoare și tolerantă. Primei generații de studenți (cu mulți am rămas prietenă) le spun și azi că sunt parte din sufletul meu. Și nu este o metaforă siropoasă, ci un adevăr. Ei au contribuit la dezghețul meu în relația cu oamenii. În viața de zi cu zi sunt ușor vulnerabilă, nu îmi plac mulțimile, mi-e teamă de urlete și strigăte furioase.

Dar atunci când am în față 100 de studenți, fiecare așteptând ceva de la mine (unii doresc cel mult să nu îi plictisești prea tare, alții să afle secretele lumii), mă simt întreagă. Și îmi dau seama ce om norocos sunt.

Ca femeie, poate, viața mea a fost mai dificilă. A trebuit să gândesc mai mult la ce îmi permit să port, cum să îmi ascund defectele unui corp departe de a fi perfect. Am fost mai precaută și mai neîncrezătoare. Dar am iubit ca un om normal, am descoperit bucuria de a ține un copil în brațe și de a simți ce legătură uluitoare se naște între tine și copil doar prin simplul gest de a alina o durere de stomac sau a spune o poveste amuzantă.

Și acel copil – chiar dacă nu al meu, ci al surorii mele – m-a învățat să iubesc.

Am avut dificultăți de înfrânt? Obstacole de învins?

Am vărsat lacrimi amare de neputință? Am renunțat la multe visuri pentru că erau greu de obținut? Am simțit tentația să cedez din cauza oboselii? Sigur că da. Dar nu asta mă reprezintă. Infirmitatea fizică, fotoliul rulant sunt doar recuzita de carton a unei piese de teatru. Importante, dar nu esențiale. Determinante sunt piesa, actorii și felul în care tu îți joci personajul. Și eu cred că îl joc cu onestitate. În raport cu mine și cu cei care, într-un fel sau altul, se raportează la mine.

A consemnat Daniela Palade Teodorescu

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2

Recomandari
Libertatea
Publicitate
Huff
VIVA!
Retete
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Povesti adevarate