Îmblânzitorii de cai din „Vestul sălbatic” românesc

Nu sunt poze din Vestul sălbatic, ci făcute la câțiva kilomteri de Bistrița, unde o familie de tineri curajoși și cu suflet mare a adoptat 14 cai abandonați, le-a ridicat un adăpost, i-a îngrijit și i-a îmblânzit, apoi a transformat refugiul într-o herghelie unde se face echitație și se trăiește pe viu viața de „cowboy”.

Ioana și Simion Crăciun par două vedete coborâte din filmele western. Ea, arhitectă născută în înima Transilvaniei, la Cluj, subțire și delicată, cu privirea mândră și plină de povești și de depărtări; el, Simi, născut și crescut în „patria cailor”, la Herghelia de la Beclean, apoi școlit vreun deceniu într-ale dresajului prin Belgia, serios și nițel încrâncenat pe viața asta parșivă, dar ascunzând un suflet bun ca pâinea caldă.

Cei doi împărtăşesc o pasiune devenită un mod de viaţă, care i-a făcut să renunțe la meseriile lor şi la viaţa de oraş: ei cresc cai, majoritatea salvaţi de la moarte, pe care îi transformă în cai de călărie, apoi îi învaţă pe copii echitaţia, dar şi cum să iubească şi să îngrijească animalele.

„Povestea noastră împreună a început cu puțin timp în urmă, în anul 2008, dar dinainte să ne cunoaștem, eu și Simi aveam același vis: să avem o fermă cu cai, câini și pisici. Atunci, în 2008, l-am cunoscut pe Simi, care începuse de vreo trei-patru ani să ridice un refugiu pentru cai, în comuna Șieu-Sfântu, aproape de Beclean și la vreo sută de kilometri de Cluj, să-l aranjeze și să pună la punct totul, un refugiu unde salva cai abandonați, rău tratați, aproape sălbăticiți, pe care nu-i mai voia nimeni și pe care l-a botezat «Caii Lupilor» fiindcă așa li se spune pe aici cailor acestora ai nimănui, sortiți pieirii, lăsați pradă lupilor.

Ideea lui m-a emoționat din clipa în care am auzit de ea, mi s-a părut de o extraordinară omenie și m-a prins fără putința să mai dau înapoi. Apoi, mi s-a părut și un răspuns trimis de undeva visurilor pe care le purtam în mine, fără să știu prea bine de unde să încep pentru a le împlini: să locuiesc într-un colț de natură curat, patriarhal și liniștit, să mă plimb călare pe dealuri, să trăiesc o viață cât mai aproape de natură“, povestește Ioana.

O dublă lecție de dragoste

Vorbește apoi cuminte despre dragostea lor iscată acolo sub culmile împădurite ale munților Bistriței, despre logodna, căsătoria și primul lor copil, un băiețel care acum abia ce deschide ochii pentru a vedea culorile lumii.

Apoi despre mutatul din Cluj în Șieu și decizia de a dezvolta împreună ideea pornită din suflet și din pasiunea pentru cai, despre munca grea de la herghelia lor devenită acum aproape un «ranch» cu locuri de cazare, cabane, lecții de echitație, tabere pentru copii, drumeții și concursuri de călărie, dar și cu expediții călare de câte o săptămână-două, către adâncimile pasului Tihuța, drumul Dornei și culmile misterioase unde stăpânea sau mai stăpânește încă nemuritorul conte Dracula.

„Primii cai cumpărați de Simi au fost cai salvați de la căruță – ori erau prea tineri pentru a trage un car plin de lemne din pădure, ori nu voiau să tragă și erau bătuți – apoi încet-încet, în mica noastră herghelie și-au făcut apariția lipiţani, semigrei şi metişi, cai salvați de căratul poverilor, de la abandonul în grajd sau la abator, fiecare cu povestea lui impresionantă, au fost îmblânziți, iubiți, îngrijiți și au devenit niște animale cu adevărat educate pentru echitație și drumeții cu turiștii.

Prima a fost Partout, o iapă rebelă pe care nu o mai voia nimeni fiindcă nu trăgea la căruță și nu se lăsa potcovită, și cu care Simi a lucrat aproape un an de zile; au fost apoi Vola și frumosul Tinu, care a fost ținut opt ani închis într-un grajd, și Rada, un pursânge englez abandonat, apoi Țuți, Cosmo, Sarah sau Graf, cai perfect sănătoşi, respinşi de Herghelia de la Beclean, deoarece nu intrau în standardele de culoare sau de performanţă.

Toţi caii, când au venit la noi, erau aproape sălbatici. Nu erau obişnuiţi cu oamenii, nu puteai să te apropii de ei și în nici un caz să-i călăreşti. Simi i-a îmblânzit, i-a făcut să se acomodeze cu prezenţa omului, i-a învăţat să meargă la pas, la trap şi la galop. Ei au devenit, de fapt, partenerii noștri și cu ei, cu toți, am încercat să schimbăm mentalitatea oamenilor care consideră că, dacă nu sunt de rasă nobilă, caii sunt buni doar să tragă la plug sau la căruță“, povestește Ioana.

Expediții călare de o săptămână

Așa că, în fiecare an cei doi soți adaugă câte ceva, evoluează și aduc lucruri noi în oferta turistică, mizând spun ei, pe faptul că echitația în România dă semne de dezvoltare.

La început s-au ocupat doar de drumeții călare, apoi au decis să predea și cursuri de călărie pentru începători, după aceea să organizeze tabere pentru copii și workshop-uri. „Anul nostru are numai două anotimpuri: vara și iarna“, surâde Ioana, ridicând din umeri într-un fel de scuză mută: „ce să-i faci, deocamdată atât…

Curajoșii încep să vină la «Caii Lupilor» din luna mai și sezonul turistic se poate prelungi chiar până în decembrie, dar după aceea sezonul este mort, deși vrem să ridicăm un manej acoperit și să dezvoltăm și facilități de iarnă. Acum însă, avem timp să ne facem planuri pentru sezonul ce urmează, să mai mergem în concedii, să mai facem câte o schimbare sau o renovare la refugiu și la cele două cabane «Şura» şi «Stâna».

În schimb, vara nu cred că avem vreo zi din săptămână liberă, iar weekend-urile sunt cele mai aglomerate: avem zile în care facem doar cursuri pentru începători, copii sau adulți, apoi altele în care ne ocupam de expedițiile călare. Simi este ghidul ecvestru, el merge pe traseu zi de zi (petrece câte cinci-șase zile în șa), iar eu mă ocup de restul – mâncare, cazare, transport bagaje, rezervări la alte pensiuni.“

„Nu-i un hobby, e viața noastră”

„Sunt zile ocupate în totalitate fiindcă, pe lângă munca efectivă pe care o facem, turiștii au nevoie de atenția noastră permanentă. În general, străinii sunt cei care vin pentru excursiile de o săptămână, rezervă din vreme și cer drumeţii aventuroase, în sălbăticia naturii, stil western, uneori şi echipament de călărie și pălărie, apărători sau pelerină în caz de vreme rea, dar nu sunt mofturoși.

Se călăreşte cam şase ore pe zi, în care se fac în medie 30 de kilometri, cu bagajele puse pe șei, cu apă și mâncare, facem popasuri, mâncăm şi găsim cazare pe traseu. Poate nu credeți, dar este așa cam ca în Vestul Sălbatic“.

Ba, cred, îi spun, cred că se poate, cred că o familie de tineri cu mai mult suflet decât zece oameni la un loc, se poate încăpățâna și se poate lupta pentru ca visele lor frumoase şi neştiute să devină realitate. Pentru a face ceva „special”, ceva „bine” la care nu s-au gândit alţii. Chiar dacă asta înseamnă ore şi zile de muncă grea, renunțări, griji, oboseală şi tracasări fără număr.

Undeva în Occident, ideea lor le-ar fi adus probabil celebritatea, la noi, prea puțini știu despre ei, despre cum salvează caii sortiți unei soarte crude și încă mai puţini îi ajută. „Mulţi nu înţeleg că ăsta nu e hobby. Este ocupaţia noastră de zi cu zi“, spune Ioana Crăciun și râde dacă o întrebi de ce a ales bătaia asta de cap, de ce face un lucru care poate nu-i va aduce prea mulţi bani, de ce nu se apucă de un doctorat, de proiectat case, ori de ce nu scrie o carte.

Râde şi ridică iarăși din umeri: „Poate că aşa trebuie să fie. Poate că așa e drept, să fie cineva care să ofere o șansă vieții acestor animale nobile și extraordinare. Iar pentru noi e cea mai frumoasă ocupație din câte există”.

Mai multe despre „Caii Lupilor“ și povestea Ioanei și a lui Simion Crăciun pe: caiilupilor.com

Autor: Adrian Cîlțan

Foto: Ovidiu Grovu; arhiva personală a Ioanei și a lui Simion Crăciun

Loading...
Recomandari
Libertatea
Doctorul Zilei
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Povesti adevarate