Femeile adevărate aleg viața. Mai mereu. Iar dacă se întâmplă să greșească, e vai de capul lor

femeile adevarate

De Daniela Palade Teodorescu

”Bărbații adevărați aleg viața” e unul dintre sloganurile pe care le-am tot auzit la marșul de sâmbătă. În contrapartidă, mă întreb dacă s-ar putea spune că ”femeile adevărate aleg viața”? Și cum s-ar numi acele femei care nu sunt ”adevărate”?

Folclorul și cultura în care am crescut are o multitudine de astfel de cuvinte. Și reprezentări dintre cele mai nefaste. Cu niște ani în urmă, am rămas profund traumatizată de un soi de afișe lipite pe ușa unei biserici. Erau niște desene care înfățișau femei care ardeau pe rug urmare a faptului că își avortaseră pruncii. Cu tot felul de reprezentări suprarealiste ale acestor făpturi care arătau atât de grotesc încât intrau în altă categorie decât cea a ființelor umane. Textele erau și ele apocaliptice – din cele care te anulează ca om, fără drept de apel. N-am văzut picior de bărbat în aceste desene și nimic din blestemele invocate nu viza bărbatul sau măcar ideea vagă a vreunui fel de masculinitate implicată în conceperea pruncilor. Vrăjitoarele alea nenorocite făcuseră copii singure. M-am revoltat, dar mai mult în sine și luând-o cumva ca fiind o realitate greu de schimbat.

De-a lungul timpului, am citit sau ascultat multe mărturii ale femeilor legate de avort. Și mi-am trăit, la rândul meu, propria experiență. Sunt rarisime cazurile care nu au experimentat vreodată o astfel de grozăvie și chiar sunt norocoase. Restul, marea masă a femeilor care ne-am pierdut bucăți de trup și de suflet, acoperim sub preș, fiecare cum poate. Ne mustră conștiința, urlăm, ne tăvălim de durere, de frică, îndurăm în tăcere, ne îmbolnăvim de vinovăție, somatizăm în fel și chip toată această suferință. Când nu mai putem, ne spovedim la duhovnic, ne facem canoanele, ne confesăm prietenelor sau rudelor, facem psihoterapie, facem constelații familiale, scriem jurnale, mărturisiri, medităm, facem călătorii inițiatice – fiecare cum înțelege să își elibereze conștiința. În tot acest travaliu de înțelegere și de asumare a acestei suferințe, eu una nu am auzit decât despre femei care își toarnă cenușă în cap – cerând iertare duhovnicului, zdrelindu-și genunchii în rugăciuni, strigându-și durerea în terapii de grup, scriind confesiuni eliberatoare, căutând cu disperare iertarea de sine de care ai atâta nevoie ca să mergi mai departe. Dacă sunt bărbați care au stat în genunchi alături de femeile lor, căindu-se că au fost părtași activi la acest păcat, atunci am toată considerația pentru ei și spun din start că nu despre ei e vorba aici. Ci despre toate femeile care s-au învățat, încă din copilărie,  să poarte singure povara umilinței și a rușinii publice, ca și cum bărbații nu ar exista în povestea asta, deși ei au statut clar de soți, iubiți, amanți. O uriașă masă de femei care sunt dezaprobate, criticate, etichetate, marginalizate, alungate, insultate pentru că au făcut unul sau mai multe avorturi. Puse la stâlpul infamiei de către gura lumii, de decidenții politici, de mass media, de propria familie și, cel mai trist, de propriile lor semene. Care uită sau care nu vor să recunoască faptul că și ele au trecut prin asta. Din ignoranță, din prostie, din bigotism, dintr-o răutate pe care mi-e greu să o înțeleg. Și care judecă simplist, indiferent că mintea lor stă sub o basma sau sub cea mai sofisticată nuanță de blond proaspăt coafat.

Așadar, reiau revolta mea inițială și mă întreb de ce doar femeia trebuie să ducă povara responsabilității și a oprobriului public atunci când vine vorba de avort ? Sigur, un motiv ar fi că ea deține ”mijloacele fixe” și ”produsul de concepție”, deci toate cauzele și efectele sunt puse pe seama ei. Dacă a rămas gravidă, e vina ei că „nu s-a păzit cum trebuie”, sau că a vrut să-l priponească definitiv pe iubit, soț sau amant, ”turnându-i un plod” ca să se asigure de protecție pe viață, sau că e iresponsabilă oricum  și că face un copil ori prea devreme ori prea târziu – oricum ar fi, tot vina femeii e. Ea e certată, criticată, blestemată, pusă sub semnul îndoielii (”și dacă nu e al meu?”), mângâiată cu o palmă sau zguduită de o bătaie în toată regula, ori șantajată, alungată și trimisă la primul spital să facă avort. Sau părăsită, discret și elegant, în funcție de educația și bunăstarea bărbatului (i)responsabil. Dacă partenerul o lasă baltă și femeia caută ajutor ori chiar refugiu la familia de origine, e posibil ca scenariul să se repete – insulte, critici, bătaie sau repudiere, conform schemei de gândire profund înrădăcinată în inconștiența colectivă românească – ”mamă, dar ne faci de rușine!”. Și atunci, în funcție de câți ani ai, câtă minte (mai poți) să ai, câți bani și ce sprijin primești, iei o decizie. Care, în mod grosier, se reduce la două variante mari, fiecare cu zeci de nuanțe – renunți la sarcină sau alegi să păstrezi copilul, pe care îl crești de una singură sau cu un partener neimplicat emoțional. Din proprie experiență vă spun că am trecut prin toate variantele și nici una nu e mai bună decât alta. Toate sunt greu de dus. Și pentru fiecare dintre ele lumea te înfierează din greu. Și te pune la zid, și te judecă, și dă cu piatra. Sau nu îi pasă deloc ca societate și te lasă să te descurci cum poți. Nu te ajută, ba chiar își mai pune și bețe-n roate.

Foto:shutterstock.com

Citește și:

Vrei să fii un părinte perfect pentru copilul tău? Respectă aceste reguli

Despre “Balena albastră” şi ce îi atrage pe tineri la acest joc

Cum ar fi să avem un program de ”Școala altfel” un întreg semestru?

 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Loading...

EVA.RO
Recomandari
Doctorul Zilei
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Educatie