Dirijoratul la feminin

Dirijoratul este o profesie fascinantă unde din păcate, nu prea exista femei. Sunt acolo bariere de prejudecăți și mentalități pe care însă, două femei-dirijor au reușit, cu talent și dăruire totală, să le depășească și să-și urmeze visul indiferent de prețul plătit.

Sunt doar două, sunt îndrăgostite pe viață de muzică și mulți spun că sunt: ,,o excepţie frumoasă”. Anna Ungureanu, conduce Madrigalul, cel mai titrat cor cameral românesc, iar Mihaela Silvia Roșca este singura româncă dirijor permanent al unei opere naționale, cea din Timișoara și am realizat, descoperindu-le pas cu pas, cât de mult se aseamănă, în ciuda diferenței de vârstă dintre ele. Amândouă delicate, sensibile și de un optimism fără leac, sincere, abrupt de sincere, și născute „în inima muzicii”, uneori fragile, alteori sobre și calculate, apoi bătăioase, deschise, nonconformiste, hotărâte, cultivate, distinse…

Cu muzica în ADN

Mihaela Roșca spune despre ea că este o femeie obișnuită care și-a dorit o viata neobișnuită. O femeie care a crezut enorm în vise și, cele în care a crezut cu tărie, i s-au îndeplinit. Din anul 1990, este dirijor permanent al Operei Naționale Române din Timișoara, unde a condus peste 20 de titluri de opere și mai mult de 1.500 de spectacole și a creionat destinele a sute de tineri muzicieni ca profesor la Facultatea de Muzică a Universității de Vest. „Eu cred că muzica a fost destin, mai mult decât chemare. Am avut muzica în ADN ul meu, probabil iar dirijatul de opera nu a fost un experiment, a fost o necesitate profesională, existențială dar și o convingere că am ceva de spus în acest domeniu. Dirijatul a fost și este încă un mod de viață. Iar ca dirijor trebuie să deții și aceasta artă a comunicării. Cu colectivul tău artistic, cu publicul…”. În liceu a studiat și canto clasic și a fost soprană dar pianul a fost pasiunea Silviei Roșca, până la vârsta de 17 ani. „Exersam cate 8-9 ore, până când făceam răni la degete,fiind foarte motivată de modelul meu de atunci și de acum, marele pianist român Radu Lupu și așa am învățat mai mult decât tehnica pianistică. Am învățat cum să mă apropii de enigmaticul și infinitul univers al marii muzici căci, pianul, ca instrument este foarte necesar unui dirijor pentru că el reprezintă o orchestră în miniatură”.

Competența ca destin

Vreau să aflu de ce dijoratul la feminin este o excepție în muzica grea, de ce rămâne încă, în ochii multora, o profesie rezervată exclusiv bărbaților și întreb direct. Silvia rămâne puțin pe gânduri și surâde elegant: „Vedeți, miosiginismul este o forma de relaționare social-umană nereprimata până în zilele noastre și nu cred ca ea trebuie sa devina obsesivă pentru femeile care doresc sa devina dirijor. Am fost confruntată adesea cu manifestări de acest gen dar ele nu au reprezentat pentru mine o preocupare sau prioritate. Cred ca singura soluție a supraviețuirii profesionale, în orice domeniu mai mult sau mai puțin masculin este competența. Sigur, au fost momente în viata mea în care, din varii motive, am fost tentată să renunț dar mi-am continuat drumul pentru că am avut încredere în capacitatea mea de a face bine ceea ce fac și în prezent, dar și pentru colegii mei, pentru public și pentru cei care cred în mine”.

O provocare pe viață

După 32 de ani de carieră strălucită, Mihaela Roșca nu regretă nimic din deciziile vieții sale. Crede în destin și în puterea de a ți-l apropia prin liber arbitru. Are și regrete dar sunt puține ca aburul unor gânduri părelnice. „Viata unei femei dirijor nu este simplă. În cazul meu, familia,deși a reprezentat totdeauna un deziderat esențial, totuși nu am putut sa o mențin, dar nu cred ca sunt un caz izolat. Timpul acordat repetițiilor și spectacolelor a prevalat în fata celui petrecut în familie, dar în viață nu poți să ai totul și trebuie să alegi. Dirijoratul cere devoțiune, ore multe de studiu individual și în echipă. Dacă ești dispus să renunti la multe plăceri ale vieții în favoarea artei lirice, atunci merită să ajungi la pupitru,altfel nu.

Eu am fost și sunt o femeie care iubește provocările, asumându-mi implicit și riscurile unei asemenea abordări existențiale. Nu totdeauna am avut determinarea necesară pentru a face proiecte de mai mare anvergură și, uneori, excesul de precauție m-a costat și mă costă și acum. Dar, după atâția ani dăruiți în mare parte profesiei, mă consider o femeie norocoasă”.

Citește reportajul integral în ediția Avantaje de octombrie

Loading...
Recomandari
Libertatea
Doctorul Zilei
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Vedete-Personalitati