Virgil Ianţu a lansat primul album de solist

11.03.2014, 14:52 . Actualizat 11.03.2014, 14:56

Virgil Ianţu, acest mix complex de abilităţi sociale, de „savoir-vivre' şi sensibilitate clasică, a luat o decizie pe care o aşteptam de mult: a lansat primul album de solist.

Copiii care spuneau lucruri trăznite…

Mulţi copii s-au perindat de-a lungul anilor prin emisiune…

„Multe mii, socoteşte Virgil. „Într-o zi filmam trei-patru ediţii, ceea ce însemna cam 50 de copii. Era foarte obositor.

Trebuia să am atenţia foarte concentrată spre fiecare cuvânt pe care-l spuneau copiii şi fiecare idee pe care-aş fi putut-o valorifica în dialog [fără un scenariu prestabilit! – n.red.].

Îmi imaginez că, deseori, se simţea o presiune mare din partea…

„…părinţilor? Da!, confirmă Virgil. „Copilul trebuia să fie genial, să fie drăguţ şi să facă o figură frumoasă, ca fotbaliştii. Am avut discuţii cu unii părinţi acolo, la filmare.

Îl împingeau în faţă şi copilul nu era în formă. Copilul are stări diferite. Nu-i zici «fii artist!», că nu ţine.

S-a întâmplat de multe ori să dau la o parte părinţii şi să discut cu copilul firesc, natural. Începeam să înregistrăm la un moment dat, fără ca el să conştientizeze presiunea. E o joacă, până la urmă.

Ce facem, batem copilul, îl punem la colţ că n-a vrut să fie haios? Sunt mulţi părinţi care îşi vor copiii în faţă neapărat. Asta ar fi o discuţie prea lungă, cu modelele de astăzi, cu facilul – cât de repede se pot întâmpla lucruri aparent bune pentru copil şi care-i fac rău mai târziu; părinţii nu se gândesc la asta. Eu încerc să nu fac asta cu fetiţa mea, evit s-o expun.

O apariţie timpurie la televizor nu garantează neapărat un viitor strălucit. Ar fi interesantă reîntâlnirea cu unii dintre acei copii.

„Am întâlnit câţiva la premiera filmului «Ho! Ho! Ho! 2» – erau trei sau patru copii din distribuţie care fuseseră în emisiune, povesteşte Virgil. Vi-l amintiţi pe Toma Dimitriu, puştiul acela teribil care devenise invitat permanent în emisiune? Era pe atunci un mic pianist, dar şi un copil năzdrăvan, „total «fugit de-acasă», îşi aminteşte Virgil, amuzat, „acum şi la propriu: la Groningen, la conservator.

Studiază jazz, e foarte bun, foarte talentat. Până la urmă, ăsta e un lucru foarte bun, că nu s-a bazat doar pe notorietate şi pe succesul lui din copilărie, ci a studiat foarte serios.

Îmi fac socoteala că Jasmina, fetiţa lui Virgil, nici nu exista când a început emisiunea.

„Nu, nu exista. Dar mai târziu, când a început să crească şi a început să vadă emisiunea, era un pic geloasă, vorbea şi nu mă lăsa să urmăresc înregistrările… nu-i era foarte confortabil că stau atât de mult de vorbă cu alţi copii.

Muzician, din cap până-n picioare

Mi l-am imaginat pe Virgil Ianţu undeva, într-o altă ţară, unde nu-l cunoaşte toată lumea. Dacă cineva l-ar întreba ce profesie are, ce-ar răspunde?

„Eu sunt muzician, a răspuns fără ezitare. „Întâmplarea cu televiziunea e una frumoasă, de lungă durată, o s-o fac în continuare când se va ivi ocazia. Dar eu sunt muzician. Aşa am fost format, asta am făcut toată viaţa.

A început studiul viorii la cinci ani şi jumătate, a terminat liceul de muzică la Timişoara şi a intrat la Conserva-torul din Bucureşti în 90, după armată. În anul I a intrat în corul Madrigal, unde a cântat până în 99.

Alţi nouă ani, începând din 95, în grupul vocal, alături de Ştefan Bănică. Între timp, a colaborat cu Nicu Alifantis pe muzică de teatru, a jucat cântând în nişte piese, a făcut aranjamente vocale pe muzica lui, a colaborat la nişte albume de-ale lui, au cântat pe scenă împreună… „Chiar dacă n-a fost atât de vizibilă activitatea mea în zona muzicii, n-am stat, că n-aveam cum, spune Virgil.

Şi, da, are acea abilitate a muzicienilor care mie mi se pare un simţ în plus faţă de noi, oamenii obişnuiţi: când priveşte o partitură necunoscută, ştie cum va suna, muzica i se alcătuieşte de la sine în minte. „Când văd notele, ştiu unde sunt şi ce fac ele. Aud în minte instrumentul respectiv. N-am ochiul atât de format ca al unui dirijor, dar îmi dau seama.

Aş fi curioasă să văd cum arată o partitură pentru timpan.

„La timpan e chiar simplă. Pauzele te încurcă, trebuie să numeri măsurile. Îmi place percuţia, îmi place enorm, în permanenţă bat ritmuri în cap, şi noaptea, şi ziua şi am învăţat un pic să bat la tobe. E foarte fain şi e foarte greu. De multe ori mă gândesc ce e-n mintea unui percuţionist, pentru că e vorba de o abilitate fantastică.

Contrar aşteptărilor mele, Jasmina nu e la şcoală de muzică.

„A făcut pian până la un moment dat, explică Virgil, „până când a apărut şcoala în viaţa ei, cu lecţii multe, chiar prea multe. Şi a zis la un moment dat că nu mai poate. «Nu e obligatoriu, îmi spui dacă, la un moment dat, vrei să reiei. Trebuie să ai stare pentru aşa ceva. Trebuie să fii un copil deştept, să ştii să vorbeşti, să scrii, să socoteşti. În rest, ce-i peste, dacă-ţi face plăcere…» Eu, trecând prin treaba asta de mic, ştiu ce înseamnă. Este o copilărie sacrificată cu muzica.

Despre Madrigal, cu dragoste şi regret…

Virgil a cântat în Madrigal, sub bagheta lui Marin Constantin. „Mai întâi tenor, povesteşte el, „până mi s-a aşezat vocea, apoi am fost trecut la bas-bariton. După ce învăţasem toate partiturile pentru tenor, le-am luat din nou şi le-am învăţat şi la bas-bariton. Şi am ajuns să am într-un concert patru solo-uri.

Experienţa de a lucra cu maestrul Marin Constantin… sunt sărace cuvintele pentru a o descrie.

„Era de o severitate deosebită. Povesteau colegii mai vechi că, atunci când urma câte un turneu în America, repetau de la 3 noaptea, ca să se obişnuiască cu fusul orar, astfel încât, în momentul în care ajungeau acolo, să fie adaptaţi, la capacitate maximă. Dormeau ziua, repetau noaptea. El nu lucra doar cu un ansamblu, el lucra cu fiecare în parte, apoi ne armoniza. Era un fel inexplicabil în care făcea lucrurile. Putea să ne dea intrarea şi noi să intrăm după cinci secunde, dar intram împreună. Era o magie şi un nivel artistic greu de explicat şi greu de atins.

Recent, cu prilejul celei de a 50-a aniversări a Corului Naţional de Cameră «Madrigal», preşedinţia a acordat membrilor formaţiei distincţia «Meritul Cultural», în diferite grade şi categorii. Virgil aminteşte oftând acest eveniment. Cineva a fost groaznic de neinspirat!

Deşi au fost prezenţi la eveniment şi unii membri care au ieşit din activitate, inclusiv membri fondatori, distincţiile au fost acordate doar membrilor activi, unii dintre aceştia, aflaţi abia la început, nesocotind astfel esenţa sărbătorii: jumătate de secol pe scenă.

„Promit că o să fac cumva să ne întâlnim cu cei care au construit acest nume. Eu am avut norocul să stau nouă ani de zile, într-o perioadă foarte bună, dar sunt oameni cu 40 de ani în formaţie, care au fost trataţi astfel şi aş vrea să organizez o seară a noastră, fără medalii, fără preşedinţi şi guvernanţi care să ne aplaude. Să stăm împreună, să ne bucurăm şi să ne amintim, să vedem filmări mai vechi, să vărsăm o lacrimă şi să râdem la amintirile pe care le avem împreună. Să nu le rămână acest gust amar.

Disciplinat sau boem?

„La mine e un contrast de disciplină şi zăpăceală, o zăpăceală fantastică pe care nu mi-o pot controla, dar ea se manifestă doar în zona domestică – atunci când am drumuri de făcut, uit lucruri, valize, telefoane şi aşa mai departe. Dar când e vorba de meserie, sunt foarte riguros. De la punctualitate – urăsc foarte tare lipsa ei, ştiu exact la cât trebuie să plec de acasă în condiţiile de trafic date, încât să ajung la timp sau mai devreme – şi până la a-mi organiza munca şi a mă pregăti pentru ceea ce am de făcut.

Şi nu aveam cum altfel, după atâta amar de vreme în care am lucrat în colectiv – cântatul în orchestră, cântatul în cor mi-au impus o disciplină care mi-a prins foarte bine.

«Ieri şi azi» – un album mult aşteptat

„Nu mi-am propus ceva anume pentru albumul ăsta, pur şi simplu, am vrut să-l fac. Ideea mi-a venit de câţiva ani. Am zis că muzica oricum există şi parcă aş trece-o şi prin filtrul meu.

Şi am mai adăugat un filtru: cel al lui George Natsis, un om de o calitate cu totul specială care înţeles imediat ce vreau. Poate de-asta albumul a venit acum, pentru că am găsit zona asta de swing, big band, o zonă mai elegantă, mai cu clasă, unde mă simt confortabil.

Sunt piese începând cu Alifantis, Aura Urziceanu, Laurenţiu Cazan, Timpuri noi, Viţa de Vie, Holograf, Simplu, Direcţia 5 – adică începând din anii ‘70, până în 2012. Nu-mi imaginez, în momentul de faţă, să vină un compozitor să-mi spună: «uite o piesă, haide s-o facem pop…». Dacă ar fi tot în zona asta o piesă, mi-ar plăcea. Om vedea ce se cristalizează pentru viitor.