Urania Cremene: „Ca părinți, trebuie să ne dăm voie să fim vulnerabili”

Creșterea copiilor este ceva ce se învață sau vine odată cu primul scâncet al copiilor? Călcăm pe urmele părinților noștri când vine vorba despre educația primilor ani ai copilului sau, dimpotrivă, le ștergem pentru a ne crea propriul drum? Urania Cremene, una dintre cele mai puternice voci din zona „parenting', oferă răspunsuri care te vor pune pe gânduri.

Are o experiență de peste 15 ani ca trainer și public speaker. Deține cele mai multe acreditări naționale și internaționale în urma unor formări ca Master Trainer, Coach și Facilitator. A inițiat și dezvoltat primul program de parenting din România, All About Parenting, înregistrând cifre record la numărul de seminarii gratuite, conferințe și workshopuri intensive. Urania Cremene este interlocutorul perfect pentru a discuta despre copii. De fapt, îți vei da seama, pe parcurs, că subiectul nu este, de fapt, doar despre copii, ci și despre tine, părintele – proaspăt, neexperimentat sau, dimpotrivă, cu experiență, stângaci sau sigur pe sine, temător sau încrezător. Tocmai de aceea, mi-am dorit ca primul interviu din seria „Părintele din mine' să fie cu Urania Cremene. Iar subiectul nu putea fi unul mai potrivit – Rănile emoționale ale copilăriei.

Citește și...

Doar 2% dintre oameni pot observa cele patru femei ascunse în această imagine

Ruta banilor scoși din România. Totalul mutat sub ochii statului român, în două zile. Documente

Multe dintre problemele adulților care ajung la psihoterapie își au originea în copilărie. Unde au greșit părinții adulților de acum? De fapt, vorbim despre greșeli sau despre anumite obiceiuri transmise din generație în generație? Sau punem egal între cele două noțiuni?

Aș spune că vorbim despre două fețe ale aceleiași monede. Pe de o parte, e ușor să arătăm cu degetul generațiile anterioare și să spunem: „Părinții și bunicii noștri au greșit. Noi ne creștem copiii mai bine.' Dar nu cred că adevărul este acolo. Dacă privim în urmă, vedem în părinții noștri o generație al cărei scop a fost supraviețuirea. Iar când lupți ca să supravețuiești, e firesc să-ți fie frică. Pot spune că noi, părinții de astăzi, suntem o generație crescută cu multă frică. Cu teama că nu vom fi în rândul lumii dacă nu ne căsătorim și nu facem copii până la 30 de ani, cu teama că vom ajunge să dăm cu sapa dacă nu învățăm, cu teama că alții vor fi mereu mai buni decât noi și ne vor lua pâinea de la gură.

Citește și...

7 practici simple în această primăvară pentru a avea grijă de tine

Ruta banilor scoși din România. Totalul mutat sub ochii statului român, în două zile. Documente

Pe de altă parte, generațiile anterioare nu au avut acces la informațiile pe care noi le obținem astăzi, cu ușurință, despre creșterea copiilor. Ca să dau un singur exemplu, conceptul de „stimă de sine' a fost conturat de Nathaniel Braden în anul 1969. Dacă întrebăm părinții de astăzi ce își doresc, pe termen lung, pentru al lor copil, „o stimă de sine ridicată' este răspunsul multora dintre ei. În schimb, părinții și bunicii noștri nu ar fi putut să spună același lucru. Astfel, recomandarea mea nu este să dăm cu biciul în generațiile anterioare, ci să privim spre binele pe care ni l-au lăsat, să schimbăm ceea ce noi, în prezent, avem puterea de a schimba și să creștem copii echilibrați, adaptați timpurilor noastre.

Apropo de titlul unuia dintre webinariile All About Parenting – Rănile Emoționale ale copilăriei, ce îi rănește cel mai mult pe copii, în relația cu părinții?

Propriile frici și răni nevindecate ale părinților. Așteptările nerealiste ale acestora ca cei mici să scrie de la 3 ani sau să aibă 10 pe linie la școală. Comparațiile cu frații, colegii sau prietenii care par mereu mai buni, mai inteligenți sau mai cuminți decât ei. „Ochii lumii' care îi văd pe cei mici că sar într-o băltoacă, iar asta s-ar traduce prin faptul că sunt „needucați'. Teama că al lor copil „deranjează' când întreabă pe stradă o persoană dacă îi poate mângâia cățelul. E paradoxal că o mamă ajunge să-și rănească emoțional copilul, deși are cele mai bune intenții față de aceasta.

O să-ți dau câteva exemple: Copilul vrea să se dea în leagăn, iar mama nu reușește să-l convingă să plece de la locul de joacă, așa că îi spune: „Te las aici dacă nu vii cu mine!'. Dacă mama repetă aceste cuvinte și în alte contexte, există posibilitatea ca în sufletul copilului să ia naștere Rana de Abandon.

Copilul mănâncă la restaurant, dar îi cade lingurița și varsă supă pe el, iar mama îi spune: „Mănânci ca un purceluș! Nu vezi că toți copiii de vârsta ta știu să mănânce singuri?'. Când părintele folosește în mod repetat rușinarea copilului ca să-l disciplineze, această metodă îi poate provoca Rana de Umilire.

Fratele mai mare este pedepsit pentru că sora mai mică a plecat de lângă el, iar părinții au căutat-o minute în șir cu disperare. Când este pedepsit pe nedrept sau își spune „Nu e corect!', în urma mai multor experiențe asemănătoare, este posibil ca cel mic să trăiască Rana de Nedreptate. Până la vârsta de 6 ani, copilul nu are capacitatea de a discerne binele de rău. Prin reacții precum cele de mai sus, el nu înțelege că intenția mamei este să-l educe, ci își formează o imagine distorsionată despre sine.

Sunt convinsă că nicio mamă nu și-ar lăsa copilul în parc atunci când zice „Te las aici!', însă convingerea inconștientă pe care copilul o va avea poate fi: „Mama nu mă iubește dacă nu fac cum vrea ea!' sau „Mama mă poate părăsi oricând!'. E ca și cum copilul se privește într-o oglindă aburită. Știe că el este acolo, poate chiar își distinge forma corpului, însă nu reușește să se vadă cu limpezimea și claritatea de care are atâta nevoie pe parcursul vieții sale. Și mai e ceva: rana apare în copilărie, însă clocotește în interiorul nostru o viață întreagă și își face apariția în anumite contexte.

De exemplu, un copil cu Rana de Abandon poate fi un adult care rămâne într-o relație toxică din simplul motiv că îi este teamă să fie părăsit sau singur. E un cerc vicios pe care copiii noștri îl pot evita dacă alegem să acționăm conștient în loc să reacționăm din tipare vechi și convingeri greșite. Sigur, e un efort conștient pe care un părinte trebuie să îl depună zi de zi, dar am speranța că din ce în ce mai mulți părinți ai generației noastre „se trezesc' dintr-un somn adânc și aleg să crească copii fericiți și echilibrați.

În acest context, dintre toate „bunele' pe care le oferim copiilor (materiale și nemateriale), dacă ar fi să alegi un top 3, care ar fi acestea?

În primul rând, iubirea necondiționată. Cred că nimic nu se compară cu sentimentul unui copil că este iubit așa cum este el și că nu trebuie să fie mai înalt, mai inteligent sau mai cuminte ca să primească îmbrățișarea sau validarea mamei. Al doilea bun este o stimă de sine sănătoasă. Aici mă refer la un echilibru între încrederea în sine și respectul pentru sine. Adică să nu se simtă umiliți dacă sunt singurii din clasă care nu au smartphone, ci să rămână pe poziții atunci când sunt arătați cu degetul. Sau, ca adolescenți, să aibă curajul să iasă dintr-un anturaj nesănătos din simplul motiv că știu să aleagă binele pentru ei. Al treilea este motivația interioară. Să ne învățăm copiii să facă cu drag ceea ce fac pentru ei înșiși, nu ca să primească o tabletă de la tata sau laude de la mama. Să învețe pentru ei, nu pentru note și diplome, nu de frica pedepselor sau a amenințărilor. Să fie motivați să învețe pentru viață astfel încât să se descurce oriunde sunt așezați în această lume.

Leapșa traumelor emoționale

Cel mai adesea, discuțiile referitoare la rănile copilăriei se axează mai ales pe comportamente și atitudini „dure' ale părinților, pe privarea de afecțiune, și mai puțin pe cealaltă extremă. Grija excesivă a părinților față de copii, dorința de a le fi bine, de a-i proteja de orice poate fi considerată vinovată pentru apariția unor viitoare derapaje emoționale?

Eu cred foarte mult în echilibru. Și oricât de mult își doresc părinții să-și protejeze copiii de răul din această lume, la un moment dat, ei vor fi forțați să-l înfrunte. Astfel, soluția nu este să le fim cârje copiilor pe oriunde îi poartă viața, ci să le dăm rădăcini și aripi să se descurce singuri. Apoi, mai există posibilitatea de a cădea în două extreme: când copilul este sufocat de grija părintelui, prima extremă ar fi ruperea de acesta, poate chiar la vârsta adolescenței. O rupere bruscă ce îl va face pe părinte să se simtă părăsit și să se întrebe: „Așa sunt eu răsplătit pentru efortul meu?' Cealaltă extremă este ca cel mic să rămână „mic', chiar și la vârsta adultă. Să fie copilul care rămâne lângă părinte și îi aduce o cană cu apă la bătrânețe, cu prețul ratării propriului drum în viață. Ambele scenarii sunt dureroase atât din prisma copilului, cât și a părintelui și ne-ar ajuta să ne privim copiii precum puii de de vultur pe care îi ținem aproape, dar cărora le dăm drumul ca să învețe să zboare pe cont propriu.

Având, ca părinți, propriile sensibilități din copilărie, cum putem avea grijă să nu repetăm același pattern al comportamentului propriilor părinți?

Am auzit mulți părinți spunând: „Copilul meu va crește altfel decât mine!' sau „Am primit atâta bătaie de la tata încât mi-am promis că eu nu îmi voi lovi niciodată copilul!' Vrem să facem altfel, mai bine decât părinții noștri tocmai pentru că știm cât am suferit noi. Doar că rănile noastre sunt adânc înrădăcinate în subconștientul nostru. Și atât timp cât nu vor fi vindecate, „ne trezim' că îi dăm copilului o palmă sau că ne purtăm „exact ca mama' cu toate că, rațional, avem alte intenții.

Iar aceste reacții vin la pachet cu multă vinovăție, frustrare și chiar neputință. Ca să nu dăm mai departe această „leapșă a traumelor emoționale', primul pas este să privim spre noi înșine. Să ne dăm voie să fim vulnerabili și să conștientizăm ce frici nu ne lasă noaptea să dormim, ce răni ne fac să ne ascundem de ceilalți sau, din contră, să le căutăm constant validarea, ce dureri am preluat de la părinții noștri și cât ține de noi să le vindecăm. Și, de ce nu, când ne simțim copleșiți, să căutăm ajutor în afara noastră, poate chiar în terapie. Un părinte nefericit nu va putea crește copii fericiți. De aceea, pentru a avea o relație echilibrată și sănătoasă cu ai noștri copii, este important să avem grijă de noi înșine și de emoțiile noastre.

Cât de importantă este disciplina în viața unei persoane în creștere?

Dacă nu ar exista disciplină, am trăi în haos. Iar în haos nu se poate trăi 🙂

De aceea, avem nevoie de reguli și limite. Ca să știm unde începe și unde se sfârșește celălalt și ca să putem trăi în armonie unii cu ceilalți. Iar copiii, cu atât mai mult, au nevoie de disciplină. Copiii se nasc cu o sete nemărginită de a explora și de a cunoaște lumea. În Teoria Autodeterminării – fundația metodologiei All About Parenting pe care am creat-o – această sete se traduce prin Nevoia de Competență – una dintre cele 3 Nevoi Psihologice de Bază. Este echivalentul lui „Vreau să cunosc!' sau „Vreau să știu de ce e așa și nu e altfel!'. Greșeala părinților apare în momentul în care confundă disciplina cu severitatea. De exemplu, dacă un copil îi dă drumul părintelui din mână și vrea să traverseze pe roșu, e firesc ca părintele să intervină. Problema nu este că părintele îl corectează pe copil, ci cum o face. Aici mulți părinți intervin cu severitate. Fie îl amenință: „Dacă mai pleci de lângă mine vreodată, nu știu ce-ți fac!', fie îl pedepsesc: „Gata, nu mai mergem nicăieri! Ne întoarcem acasă!', fie îl zguduie și îi pun etichete: „Căscatule! Unde pleci așa, de nebun? Vrei să te calce mașinile?'. Iar, din păcate, unii chiar îl lovesc. Astfel, singurul lucru cu care rămâne copilul este reacția părintelui. O reacție bazată pe frică și furie, dar care nu este însoțită de empatie, de o explicație sau de oportunitatea de a corecta acea greșeală și de a stabili o regulă pe baza acesteia.

Atât timp cât copilul nu înțelege de ce părintele are o astfel de reacție, în mintea lui se formează convingeri inconștiente de tipul: „Nu sunt bun de nimic!' sau Mami nu o să mă mai iubească dacă nu sunt cuminte!'.

Când auzim cuvântul „disciplină', facem automat legătura cu strictețe/duritate. Există disciplină fără duritate?

Categoric. Un copil poate fi crescut cu disciplină, dar fără duritate. Însă, din păcate, „Copiii trebuie să știe de frica părinților!' este o convingere nocivă care încă ghidează viața multor familii din România.

Părinții cred că doar așa pot obține respectul propriilor copii. Le este teamă că „vor fi luați peste picior' sau că cei mici „le vor da în cap mai târziu'. Paradoxul e că, atunci când disciplina se obține prin pedepse, severitate și amenințări, relația dintre părinți și copii se răcește. Ba chiar se poate rupe definitiv, începând cu vârsta adolescenței. Și atunci, cum ne ținem copiii aproape, fără a le provoca traume emoționale? Cei mai mulți părinți nu știu ce să pună în locul severității, mai ales dacă așa au fost crescuți și ei. E ca și cum ai spune: „De azi nu mai mănânc dulciuri'. Însă, pentru că organismul tău s-a obișnuit astfel, are nevoie să primească altceva în schimb. Cu ce astupăm golul severității? Cu empatie, cu reguli puse cu fermitate, dar și cu blândețe. Cu a transforma comportamentul negativ al copilului într-o oportunitate de învățare. În exemplul de mai sus, părintele i-ar putea spune copilului:„Înțeleg că ai văzut ceva ce ți-a atras atenția și ai vrut să traversezi strada. Cât semaforul este roșu, doar mașinile au voie să treacă. Când semaforul se va face verde, vom traversa împreună de mână și îmi vei arăta ce ai văzut.'

Și ajungem la subiectul educație, ce presupune campania „Educă azi, ca să nu vindeci mâine?'

„Educă azi ca să nu vindeci mâine este o campanie de educare și de comunicare prin care ne dorim să-i sprijinim pe părinți să conștientizeze de ce metode precum severitatea, pedeapsa, recompensa, amenințarea, mita sau forțarea nu vor pune bazele unei relații echilibrate cu ai lor copii, ci din contră, le vor provoca traume emoționale greu de vindecat. Astfel, dorim să răspundem provocărilor cu care părinții se confruntă în relația cu ai lor copii, prin instrumente și tehnici pe care le punem la dispoziție prin seminariile noastre online gratuite susținute zilnic de mine și colegii mei traineri certificați în metodologia All About Parenting. Dintre temele pe care le abordăm: Cum pot gestiona părinții refuzurile copilului, fără a folosi recompense sau pedepse; Ce expresii și comportamente ar trebui să evite părinții pentru a nu-i provoca răni emoționale copilului. Răni precum Rana de Abandon, Rana de Umilire sau Rana de Nedreptate; Cum pot părinții să-și dezlipească copilul din fața ecranului, fără țipete sau lacrimi.

Putem da o definiție a „celui mai bun părinte pentru copilul tău'?

Ești cel mai bun părinte pentru al tău copil când nu îți spui că „un copil se crește oricum' și când investești, zi de zi, timp și energie pentru a te autoeduca. Indiferent că al tău copil abia prinde rădăcini în pântecele tale, că a intrat în colectivitate, că e la vârsta școlară, acaparat de teme sau, mai departe, că este deja un adolescent care caută răspunsuri despre el însuși. Ești cel mai bun părinte pentru al tău copil când recunoști că ai greșit, când conștientizezi că pedeapsa și recompensa nu sunt metode sănătoase de a-ți disciplina copilul, dar nu te biciuiești pentru asta și nu-ți spui „E prea târziu să mai schimb ceva!', ci din contră, ai încredere că schimbarea începe cu tine și cauți soluții să îndrepți lucrurile și să readuci echilibrul în relația cu al tău copil. Ești cel mai bun părinte pentru al tău copil când nu te vezi „mai mare' decât el doar pentru că tu ești adultul. Când emoțiile, stările și trăirile lui sunt la fel de importante ca ale tale. Când îi spui „Mulțumesc!', „Îmi pare rău!' și „Te iubesc!'. Când îl încurajezi, dar și când intervii, cu fermitate și căldură, atunci când observi că este pe un drum greșit.

Din experiența de până acum din zona de parenting, care au fost cele mai prețioase lecții învățate de părinți de la copii?

Lecțiile pe care copiii noștri ni le oferă sunt infinite. Dar o să mă opresc la următoarele două:

Noi, adulții, părem prinși între două lumi: privim cu un ochi în trecut, ancorați în fricile, regretele și oportunitățile care au trecut pe lângă noi și cu un ochi în viitor, când ne proiectăm fericirea pentru mai târziu, când vom slăbi 5 kilograme sau când vom avea propria afacere. În schimb, copiii trăiesc în Prezent. Iar când ne iau obrajii în palme și ne spun: Mami, te iubesc!' sau ne strigă din cealaltă parte a parcului: Mami, ia uite cum sar în trambulină!', vocile din capul nostru sunt reduse la tăcere și, pentru câteva secunde, suntem doar Aici și Acum. Iar acesta e cu adevărat un dar prețios.

În al doilea rând, copiii noștri ne ajută să ne retrăim, pentru a doua oară, copilăria. Oare câți părinți nu și-au umplut buzunarele cu pietricele? Oare câți părinți nu și-au murdărit degetele când au pictat cu cei mici? Oare câți părinți nu s-au bucurat când i-au înălțat copilului un zmeu? Copiii ne reamintesc că lucrurile simple contează și ne fac viața mai frumoasă. Iar asta face ca ai noștri copii să devină proprii noștri maeștri de la care învățăm zi de zi.

Interviu realizat de Cătălina Chiricheș

Citește și următorul articol:

Copiii cu potențial sunt neglijați, marginalizați, puși la punct