”Toate greutățile vieții de orfan m-au făcut ceea ce am ajuns azi – o luptătoare” – povestea vieții regizoarei italiene de origine română, Violeta Bîrlă

Violeta Bîrlă este scriitoare, actriță și regizoare de film care publică, joacă și regizează filme în Italia, țara de adopție care a primit-o la scurt timp după ce Violeta a fost nevoită se părăsească orfelinatul.

Știu cum e ca nimeni să nu te asculte doar pentru simplul fapt că, neavând părinți, nu ai nici o valoare.

Sunt născută în Focșani, la data de 5 octombrie 1983, am 33 de ani și locuiesc de 14 ani în Italia, la Roma. Viata mea în România a fost o copilărie si o adolescenta cu nori si ploi. Am fost abandonată de mama mea la scurt timp de la  naștere. Copilaria mea a fost o copilarie chinuită, mereu m-am întrebat unde am gresit de am fost abandonată?  Ce m-a marcat cel mai mult? Sa încerc sa le arat tuturor din jur ceea ce pot, dar să fiu tratată ca un simplu gunoi. Îmi doream foarte mult doar un lucru: să fiu ascultată. Dar, din nefericire, cu timpul am descoperit ca din momentul in care esti un copil, fără părinți , fără bani, nu ai nici o valoare. Singurul lucru care m-a facut sa traiesc si sa visez a fost cinematografia, de care m-am îndragostit de la varsta de 7 ani. Nimeni nu îmi putea distruge mica mea lume ce traia doar in mintea și în inima mea, imi doream atat de mult sa devin o stea in lumea filmului, incat multi erau convinsi ca eram o nebună.  În timp ce creșteam în orfelinat, visam să studiez într-o școală faimoasă de teatru din România, dar din pacate nu mi s-a dat șansa, tocmai pentru că nimeni nu credea în visul meu. In orfelinat eram mai bine de 100 de fete, nu ne-a lipsit nimic mai mult decât dragostea si caldura unei familii. Sarbatorile din an si zilele de naștere erau cele mai triste zile pentru fiecare copil în parte. Era singurul moment în care realizai ca ești singur intr-o lume prea mare.  Eu nu am facut altceva decat sa ascund profunda durere in spatele unui zambet contagios si sa fiu optimista chiar si atunci cand putere nu mai aveam deloc, doar ca să mă vad majoră.  La 18 ani încă eram singura pe drumul vietii; ba din contră, si mai singură, pentru că trebuia să ies din orfelinat. Dar am pășit cu fruntea sus si convinsă că, chiar daca voi muri de foame, va trebui să demonstrez că pot razbate în viață si că pot duce aceasta lupta grea.

Si asa a și fost. Multe zile la rând nu am avut bani nici de o coajă de pâine, dar nici nu am cerut nimanui nimic. Singurul ajutor pe care am indraznit sa-l cer a fost acela de a merge la seful fabricii unde lucram pentru a-l convinge să mă lase sa lucrez peste program ca sa pot razbate cu cheltuielile de zi cu zi. Am lucrat doi ani din zori si pana seara doar ca sa imi câștig exsistenta si nimic mai mult, împinsă de dorința de a face o casă pentru mine și de a-mi croi un drum în viață.

Singurul lucru care m-a făcut să trăiesc și să visez a fost cinematografia, de care m-am îndragostit de la 7 ani.

Din 2003, locuiesc la Roma. Primele munci în Italia au fost dintre cele mai umile, la spălat vase într-un restaurant, menajeră la câteva familii. În 2005, după ce am obținut permisul de ședere, am intrat într -una dintre cele mai faimoase Academii de cinematografie –  la Cinecittà Campus. Aici am intrat pentru prima data în viața mea în contact cu scena; am trăit emoții uriase care nu se pot descrie în cuvinte. Am învățat aici 4 ani cursuri intensive pentru actorie. Acum sunt actriță profesionistă. La scurt timp am hotarat ca vreau sa scriu si sa regizez primele mele filme. În 2013, dupa ce am publicat cartea mea autobiografică, intitulată ”În numele inimii”, am scris primul meu film de scurt metraj – ”Pe urmele Tale”. Un film cu impact social, în care am abordat povestea unui copil care rămâne de la o zi la alta fara ambii parinți; aceasta tema a abandonului mi-a adus numele de regizor si scenarist, dar și  zeci de premii câștigate la diferite festivaluri de film. Această recunoaștere a fost o mare victorie personală, dar in acelasi timp si o mare raspundere , asadar am scris si cel de-al doilea film, tot cu o tema socială, în care am ales sa vorbesc despre divort si despre ceea ce simt copiii care traiesc aceasta dura experiență. L-am intitulat ”Sunetul Orizontului”. Am sensibilizat multi copii, care s-au regăsit în film, dar am facut si multi parinti sa reflecteze la situația din familia lor. În 2015 am realizat un mediu metraj numit ”Perla”, tot pe o tema socială – de aceasta data despre o familie numeroasa si despre mezina casei, considerata povara familiei. Când intr-o familie sunt mai multi copii, de regulă se intampla ca parintii sa denigreze sau să prefere pe unul dintre ei. Este un semnal de alarma pe care am vrut sa-l evidențiez, iar surpriza cea mai mare stiti care a fost? Multe persoane mi-au zis că se regasesc in micuța protagonistă.

Toate filmele mele sunt dedicate tuturor copiilor mai puțin norocoși din întreaga lume.

Acum 4 ani am avut o noua surpriza neplăcută. Mama care mi-a dat viață si-a adus aminte că exist si m-a căutat, iar eu am acceptat să o văd pentru că mi-am dorit să știu cine sunt, dar din momentul în care mi-am dat seama că ea de fapt m-a căutat doar din motive de interes financiar, am înțeles ca nu îmi trebuie o mama de formă. Am realizat că toate greutățile vieții de orfan m-au facut ceea ce am ajuns azi – o luptătoare.  Poaet dacă nu aș fi fost abandonată, nu aș fi ajuns omul de azi. Mama mea naturală e o femeie rece și mi s-a parut o simpla straină sau cel putin așa m-a făcut să mă simt. Ca un copil pierdut timp de 28 de ani și apoi regăsit. Mie imi ramane în inimă arta, cinematografia, oamenii dragi pe care i-am cunoscut aici la Roma, dragostea cu care m-au îmbrățisat si m-au facut sa ma simt de-a lor. În Comunitatea de Români din Roma am avut ocazia sa iubesc si sa fiu iubita de oameni minunați. Alături de ei învăț să îmi iubesc țara, chiar de la distanță, militând pentru drepturile copiilor singuri pe lume. Am încă multe de realizat, îmi doresc să fac până la urmă filmul care va povesti viața mea, vreau sa ajut copiii care din pacate au acelasi destin crunt pe care l-am avut eu, imi doresc un loc frumos pentru ei, unde să deprindă arta ca formă de terapie. Știu din propria mea experiență ce înseamnă să-ți doresti din toată inima ceva, dar nimeni să nu te asculte doar pentru simplul fapt că, neavând părinți, nu ai nici o valoare.

A consemnat Daniela Palade Teodorescu

Deschide galeria foto pentru a vedea mai multe imaginii cu Violeta  Bîrlă

Citește și:

Liliana Țuroiu este ambasador al culturii românești peste hotare și în calitate de președinte al Institutului Cultural Român

Rusanda Cojocaru, nominalizată la trofeul Femeia Anului 2016, categoria Antreprenoriat

Stella Adam, doctorița fashion. Povestea unei vieți ieșite din comun

 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Loading...

EVA.RO
Recomandari
Libertatea
Doctorul Zilei
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Povestile voastre