Terapii inedite cu animale

20.11.2016, 14:19 . Actualizat 23.09.2019, 17:08

Aceasta este o poveste despre căţei şi oameni. Despre boală şi vindecare, despre sufletele frumoase ale celor care alină suferinţele unor copii şi despre o variantă în care medicina se bizuie pe ajutorul celui mai bun prieten al omului.

Privită de afară, „Căsuţa din Poveşti', centrul de terapie unde aceste patrupede fac adevărate minuni, pare doar o casă mai mare, ridicată aşezat, ca de mână de om gospodar. Dar dincolo de poartă începe „patria unei idei frumoase', un loc în care încape multă dragoste şi o uriaşă cantitate de muncă. Lumea acestor miracole medicale, ai căror autori sunt „cei şapte blănoşi' dresaţi pentru o metodă aproape necunoscută în România: terapia asistată de animale.

Răsplata pentru viaţă

Ghid ne este Luciana-Mihaela Manole, iniţiatoarea Clubului Câinilor Utilitari, o mămică ale cărei vorbe dezvăluie o provocare căreia puţini i-ar răspunde: curajul de a alege o schimbare radicală de viaţă şi carieră, doar din iubire pentru oameni şi câini şi din dorinţa de a face bine.

Surâde când întrebi cum a început această parte inedită a vieţii ei: „Pentru mine totul a început în urmă cu opt ani, într-un moment de cotitură, când m-am hotărât să-mi refac viața după un mariaj eșuat, singură la nici 30 de ani, cu un copil și după ce încercasem o mulțime de slujbe.

Atunci l-am cunoscut pe Cristian, care era instructor canin pentru utilitatea câinilor maidanezi în procesul de terapie, de căutare și salvare, şi pe Gigica, o căţeluşă simpatică foc şi extrem de ataşată. Cristi o găsise când avea numai două luni, aruncată în stradă, cu două lăbuţe fracturate, o salvase şi acum făcea ore de dresaj, arătând tuturor cât de specială este şi cât de mult iubește oamenii. Ca și cum caracterul ei extrem de sociabil și de tandru sunt răsplata pentru noua viață. Eu cred şi acum că a fost felul ei de a mulțumi celor care au salvat-o și care au avut grijă de ea'.

Mihaela, prinsă total de ideea terapiei cu ajutorul câinilor, s-a alăturat echipei și a început să înveţe și să descopere, cu toate că, recunoaşte, nu de puține ori a fost tentată să renunțe, fiindcă era un domeniu complet nou.

Totul de la zero

„Primii paşi au fost grei: a trebuit să îmi coordonez mișcările, să-mi controlez gesturile, să-mi schimb intonația, să-mi schimb starea de spirit și să repet la nesfârșit anumite elemente.

Apoi am pornit să lucrez cu primul meu căţel de terapie în câteva centre de copii, un contact dureros cu realitatea de acolo: copii cu sindrom Down, cu retard, cu ADHD, cu fobii, cu autism, copii care se automutilau, unii care erau fără familie, alții, timizi sau bătăuși. Pe fiecare aș fi vrut să-l salvez, să-l scot de acolo și să-l fac fericit.

Ştiinţă multă şi suflete uriaşe cărora le pasă

Nu dormeam nopțile gândindu-mă la ei și la cum aș fi putut să repar ceva din fiinţele lor cu ajutorul căţelului de terapie. Între timp, casa unde locuia Gigica (și care deja învățase multe, dar cel mai bine învățase să se cuibărească într-un colț al sufletului de unde să nu mai iasă) a devenit și casa mea, iar protectorul ei a devenit un al doilea tată pentru Ana, fiica mea, dar şi partenerul meu de viață, împreună cu care am al doilea copil', povesteşte Mihaela.

Apoi, Mihaela şi Cristi, împreună cu alți doi colegi, s-au decis să urmeze propriul drum. „Așa a luat naștere Clubul Câinilor Utilitari și tot așa am învățat cât este de greu să te ridici. Ne aflam într-un moment în care nu aveam bani nici să ne hrănim copiii, darămite cățeii… A fost un act de curaj nebun, deși uneori nici noi nu mai credeam în reuşita ideii de terapie asistată de animale, care între timp devenise pasiunea mea.

Citește continuarea pe pagina următoare

În echipa noastră, Vlad visa Căutare și Salvare – echipe care să intervină, tabere de antrenament, experiență și faimă, Cristi își dorea să aibă o pensiune canină, să salveze animalele și să facă oamenii să înțeleagă că un câine nu trebuie ținut în lanț. Alina, venită cu puțin timp înaintea mea, dorea să învețe absolut tot în materie de dresaj, comportament canin și metode de lucru. Eu, în schimb, visam timid la ziua în care voi avea o echipă și voi face lucruri bune pentru ceilalți'.

Şi ziua aceea a venit atunci când Mihaela a pornit prima Școală de Terapie și Activități Asistate de Animale (TAA) București şi a reuşit, să strângă în jurul ei o echipă formată din șapte oameni și șapte câini şi să deschidă „Căsuța din Povești', primul cabinet TAA.

„Când e data viitoare?'

Aşa aflu despre mulţimea de acţiuni ale echipei de la Căsuţă, zeci de evenimente în care copiii, cu dizabilități sau fără, au petrecut timp deosebit cu cățeii: „Dresor Pentru o Zi', „Diferiți, Iubim La Fel', „MagiCamp – tabăra pentru copii cu afecțiuni oncologice', „Ziua Porților Deschise' şi câte altele.

Ceea ce se întâmplă în Căsuţă este ca o poveste greu de crezut. Mai toţi cei care vin aici, de la cei mititei, de câţiva anişori, la adolescenţi, sunt copii bolnavi, care nu ştiu viaţa altfel decât ca pe o continuă durere. Unii au deficienţe grave, ireparabile, cu nume teribile: tetrapareză, sindrom Down, scleroză multiplă, traumatisme de coloană, spina bifida, autism…

Lor, ştiinţa medicală nu le oferă aproape nimic, în schimb terapeuţii cu patru lăbuţe le pot aduce speranţă. Nu de vindecare, fiindcă terapia asistată de animale nu face minuni, nu vindecă fără greş, ci măcar una de ameliorare. Copiii se adună în jurul căţeilor, fiecare la preferatul lui, fiindcă îi cunosc mai de mult, toţi vor să-i atingă, unii greu de tot, cu mişcări frânte, chinuite, îi mângâie cu gesturi blânde, alţii le vorbesc atât cât le permite boala, într-o muzicalitate stâlcită, care îţi umezeşte ochii.

Apoi, aceşti copii se transformă ca prin farmec. Se mişcă, alături de micii blănoşi, îi alintă, îi cheamă şi se joacă cu ei. Dar în toată vremea asta râd. Cu toată faţa, cu ochii ori numai cu buzele strâmbate de dureri. E aproape o senzaţie materială ceea ce se simte în ei. Se vede bucuria pe feţele lor micuţe. Se citeşte în fiecare fibră a trupului, în gesturile zvâcnite, în încordarea muşchilor atrofiaţi de nemişcare, în vorbele pe care le rostesc.

Iar la sfârşit, la plecare, au ochii ţintă către căţei şi toţi vor să ştie: „Când e data viitoare?'. Aşa a fost cu Sebi, cel care până să fie alături de căţel nu vorbise niciodată, cu Toni, copilul cu tetrapareză care era tristețea întruchipată şi căruia Gigica a reușit să-i aducă zâmbetul pe buze, cu micuța Theodora, care suferă de acidurie glutarică, şi care a ajuns să aştepte cu nerăbdare ziua de terapie şi vrea acum un căţel al ei, ori cu Ștefania, o domnișoară cu fobie severă față de câini, care acum a reușit să devină un copil absolut normal.

„Aici, cei care au nevoie de noi învață să-și deschidă sufletul, învață să râdă și să se joace după reguli, învață de multe ori să dea «papa» cățelului și să-i aducă acestuia un castron cu apă. Beneficiarii acestui tip de terapie au avantajul că blănoșii noștri nu îi judecă, îi acceptă necondiționat și le oferă afecțiune fără să le ceară nimic la schimb. Așa apar zâmbetele'.

Autor: Adrian Câlțan

Foto: Bogdan Buda

Citiți și care sunt cele mai bune trucuri pentru dresaj canin, pe Libertatea.ro

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro