Pe urmele marilor exploratori

Ai visat vreodata sa vizitezi meleaguri exotice? A ajunge la capatul lumii nu este un tel de neatins pentru o femeie. Maria Uca Marinescu a strabatut toate continentele, fara sa ocoleasca Polii.

A fost in Tibet, a traversat Canada de la est la vest, Africa de la sud la nord. A fost in America de Sud si intr-un singur an – la varsta de 61 de ani! – a ajuns atat la Polul Nord, cat si la Polul Sud. Cine este Uca Marinescu si ce anume a indemnat-o in aceste peripluri extreme?
Daca nu stii nimic despre ea, poti crede ca are in jur de 50 de ani, insa nu ai putea sa-ti dai seama cu ce se ocupa. Cu o silueta si o tinuta impecabile, un chip frumos si o exprimare nuantata, poate trece drept o reprezentanta a lumii diplomatice, o aristocrata ratacita la Portile Orientului.
Ti-o poti inchipui intr-un salon elegant, intr-o loja la teatru, intr-o sala de balet; in nici un caz cutreierand tinuturi arctice, cu un rucsac supradimensionat in spate si cu o sanie incarcata cu bagaje agatata de talie!

Originara din Gheorghieni, absolventa a Institutului de Educatie Fizica si Sport, Uca a facut drumetii de cand se stie. Copila fiind, isi insotea tatal la vanatoare, mai tarziu a urcat pe munte, a fost in expeditii prin tara – niciodata mai lungi de o saptamana- doua, ca sa nu i se simta lipsa acasa. “Primele expeditii au fost in tara. Am incercat sa cunosc tot ce inseamna munte, natura, istorie a tarii si sa-i cunosc pe oamenii acestei tari.”

Apoi, dupa moartea sotului, a simtit nevoia sa fuga, sa se rupa de amintiri. Si-a schimbat locuinta, dar degeaba. “Am fugit departe, in lume, ca sa-mi umplu sufletul cu altceva. Au fost doi-trei ani mai grei, dar acum sunt puternica”, spune ea.
“M-am nascut cu aceasta chemare pentru natura, pentru cunoastere. Niciodata nu m-am oprit, am vrut sa merg mai departe, sa aflu mai mult.
Sunt mereu in cautare: a omului, a prieteniei, a existentei. Tot timpul ai posibilitatea sa mergi pe drumul cunoasterii, iar spiritul curiozitatii nu trebuie sa dispara cu varsta.”

Atunci cand pleaca in expeditie o face ca sa-si largeasca orizontul cunoasterii, dar si ca sa demonstreze ceva: ca si romanii pot ajunge in locuri aproape inabordabile, ca si femeile sunt capabile de performante, ca si o sexagenara poate pune piciorul la Poli.O intreb daca nu ii este frica sa plece singura la drum.

Zambeste. “Chiar daca plec singura, peste tot sunt oameni. Omul, ca individ, nu e singur; traieste intr-o colectivitate. Mie imi sunt prieteni si cei care traiesc in Podisul Kalahari si cei din triburile din Papua-Noua Guinee.
Sunt oameni ca si mine si vreau sa-i cunosc. Cat priveste frica, nu pot sa spun ca nu cunosc sentimentul. Frica are doua parti distincte: o parte subconstienta, ca un semnal care se declanseaza, pe care poti sa o domini cu partea a doua, si anume constientizarea evenimentului sau a faptului care te face sa te temi.

La mine, trecerea dintre cele doua se face foarte rapid. Nu apuc sa-mi dau seama ca se intampla ceva de care ar trebui sa-mi fie frica pentru ca imediat imi stapanesc frica. In drumul meu spre Poli (unde magnetismul puternic imi dadea o stare de ameteala, dureri de cap, greata chiar) nu m-am speriat, pentru ca fusesem prevenita.

Documentandu-ma foarte bine, incerc sa elimin riscurile. Insa cand, in drum spre Polul Sud, pe podisul de gheata al Antarcticii, dupa zile intregi de mers pe schiuri, am avut senzatia la un moment dat ca totul se surpa, mi s-a facut parul maciuca, asa, sub caciula. Am marit ritmul de schi, ca sa ies din zona respectiva, pentru ca aveam impresia ca ma duceam in jos. Din cauza incalzirii si a magnetismului, probabil ca a existat o surpare, dar stratul de gheata, avand 2.000 m grosime (!), a ramas stabil.

In miimea de secunda urmatoare mi-am stapanit frica, spunandu-mi ca nu mi se poate intampla nimic rau, pentru ca nimeni n-a patit nimic inaintea mea. Colegii mei mergeau linistiti, asa ca mi-am spus ca ori a fost ceva real, si eu sunt mai sensibila la variatiile de magnetism, ori a fost o halucinatie, intrucat eram extenuata.
Dupa un kilometru sau doi am simtit acelasi lucru. M-am uitat imediat la colegul din spate, care se uita si el spre mine, innebunit. Atunci mi-am dat seama ca nu e halucinatie. Dar nu am patit nimic!”

Bucuria pe care o simti atunci cand iti atingi tinta e atat de mare incat traiesti din ea luni de zile.

Reuseste sa-si invinga frica si cu ajutorul credintei in Dumnezeu. “Cred in Dumnezeu. In primul rand, pentru ca asa am fost crescuta. Un preot, prieten al familiei noastre, venea la noi si imi spunea povesti din Biblie. Mult mai tarziu am constatat ca, peste tot, in toate religiile majore, oamenii cred in Cel-de-Sus – si Dumnezeu, si Buddha, si Mohamed si Ra sunt, cu totii, Sus. Cred ca este vital sa ai o credinta.”

Temerara care a traversat Africa si gheturile arctice spune ca n-a suferit nici de frig, nici de caldura. “Mie imi place si frigul si caldura, pentru ca ma adaptez usor. Prioritara pentru mine nu e starea termica. In expeditie uit de toate, ma adaptez la toate, in ambitia de a ajunge, de a invata.”
De fapt, Uca invata si inainte de a pleca in expeditie, pentru ca citeste toate cartile dedicate zonei unde va merge. Din punct de vedere fizic, se pregateste astfel: pleaca pe munte o data pe saptamana (iarna – ca sa schieze, vara – pentru ascensiuni), iar in Bucuresti are un traseu de alergare de vreo jumatate de ora, plus un set de exercitii de gimnastica.

Cea mai neplacuta latura a pregatirii unei expeditii este cea financiara. “Adunarea fondurilor reprezinta o expeditie in sine, una neplacuta insa, umilitoare chiar. Sunt ardeleanca si nu-mi place sa rog. Imi expun cererea, dupa care las la latitudinea celor cu care discut necesitatea acordarii unor fonduri.

Daca tot am ajuns la bani, Uca isi aduce aminte de un trib din nordul Namibiei, care traieste in mijlocul naturii si are rareori contacte cu civilizatia. “In arealul in care traiesc ei exista niste arbori care, o data la sapte ani, dezvolta niste tuberculi pe radacini. Bastinasii scormonesc pamantul dupa ei si-i scot la suprafata, ca sa-i vanda.

Pentru ca au un continut foarte bogat de substante active, acesti tuberculi sunt o materie prima extrem de pretioasa pentru industria farmaceutica, fiind cumparati cu 5.000 de dolari kilogramul. Eram intr-o cocioaba de-a lor si mancam banane salbatice, cand stapanul casei a intrat pe usa si si-a rasturnat tolba. Pe masa rudimentara s-au rostogolit teancuri de zeci si sute de dolari. Toti membrii familiei se uitau la ei si se jucau cu ei ca niste copii. Pentru ca, de fapt, n-au ce sa faca cu banii!”

Uca insasi nu pune mare pret pe bani, fiind adepta modestiei – care este cu totul altceva decat saracia! Din calatorii nu si-a adus trofee valoroase, ci simbolice: insigna cozilor de balena de la Cercul Polar de Nord, steagurile de rugaciune din Tibet, crucea din Etiopia. Din Laponia si-a adus o blana de ren.
“Faptul de a vinde blanuri de ren mi s-a parut o blasfemie la adresa renilor, a vietii in general. Cu toate acestea, am cumparat o blana, pentru ca fusese blana unui ren VIU. O tin in living, o ingrijesc si niciodata nu calc pe ea, fiindca o consider blana unui ren viu.”

Uca povesteste ore in sir despre zonele strabatute si oamenii intalniti. Desi despre fiecare loc are amintiri extraordinare, parca vorbeste cu mai multa insufletire despre Polul Nord. In Oceanul Arctic calatoria se face pe placi de gheata, care plutesc, se ciocnesc. In urma izbiturii, acolo unde placile de gheata se incaleca, se formeaza crevase sau munti de gheata.
De aceea, acolo esti vesnic stresat la gandul ca ti-ar putea crapa banchiza sub picioare ori sub cort, in timp ce dormi, si ai impresia ca simti balansul placii de gheata.

Alt inconvenient al plutirii gheturilor este acela ca te poate indeparta de tinta! “Ne culcam seara stiind ca mai avem 78,5 km pana la Pol, iar dimineata, cand se faceau noi evaluari, aflam ca mai aveam numai 78 de km. Acei 500 de m reprezentau un factor psihic extraordinar!
In schimb, atunci cand distanta e mai mica de 37-38 de km, fenomenul e invers, iar distanta se mareste. In apropiere de Polul Nord, e mai puternic magnetismul Polului Sud.

Ne culcam la 35 de km departare de tinta finala si ne trezeam la 35,5 km.
Ce deprimare! In ziua in care am atins Polul Nord, ne-am instalat corturile la 1,7 km de acesta. S-a pornit un viscol teribil, incat am fost blocati in cort, fara posibilitatea de a lua legatura cu tabara de baza. De-abia a doua zi s-a putut lua legatura cu tabara si asa am aflat ca ajunseseram la patru kilometri de tinta!”

Uca vrea acum sa caute dovezi ale existentei cuiului dacic de la Sarmisegetuza pana la Chisinau si sa-i gaseasca explicatia. Exemplul Ucai Marinescu demonstreaza ca putem face tot ce dorim, ca limitele ni le stabilim noi insine. Depinde numai de noi cat de sus ne ridicam stacheta.

Irina Dimiu; foto: Octav Nitu, Petrica Pavel si arhiva Ucai Marinescu Machiaj: Mirela Vescan

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2 3

Urmărește-ne pe Google News
Recomandari
substantial.ro
Publicitate
CSID
Kudika
Descopera.ro
Unica.ro
Retete
Baby
Life.ro
Doctorul Zilei
VIVA!
ELLE
Diva Hair
Sfatul medicului
Sfatul parintilor
TV Mania
Shtiu.ro
Trending news
Mai multe din Avantaje.ro