Monica Tatoiu – “Farmecul si naturaletea unei femei trebuie pastrate si ingrijite”

Sunt putini cei care pot sa dea o definitie fericirii. Nu exista unitate de masura pentru asa ceva. Dar pentru Monica Tatoiu, “sefa” unei adevarate “uzine de frumusete”, fericirea are un nume simplu. Se cheama dragoste.

De performanta, de profesionalism, si, mai mult decat orice, de familie si de ideile ei oferite oamenilor. Si se mai cheama cumva: daruire!

N-ai putea spune exact ce varsta are Monica, de fapt, nici nu-si arata varsta, dar trei sferturi din timpul vietii ei a muncit pentru un vis.

Mai intai a invatat ani lungi pentru a-i putea invata pe altii. A format serios si cu raspundere cateva promotii de elevi care si acum vorbesc oarecum nostalgic despre “profa de mate”, a facut apoi cercetare matematica, a luat doua doctorate unul in specialitatea ei, in abstractul domeniu al cifrelor, si altul in filozofie, si a lucrat alti ani lungi, in picioare, “la catedra”, cum se spune in limbajul profesorilor.

Intre timp, a gasit vreme sa scrie si carti, sa devina si mama si sotie si sa isi realizeze si visul. Acela de a “ridica” una din cele mai puternice companii din Romania.

O cheama Monica, de fapt Monica Silvia, dar putini ii stiu si celalalt nume si spune ca nu regreta nimic din ce a hotarat sa faca in viata. Fiindca tot ce a facut, a facut din adancul sufletului, a facut asa cum si atunci cand a simtit ca trebuie.

Si pentru ca stie ca asta e chemarea ei. Cand o cunosti, esti un pic uimit. Are un fel special de a fi. Un amestec de candoare calda, deschisa, onesta, cumva copilareasca, cu demnitatea unor pozitii oarecum rigide: cea de “director general” al unei companii de care s-a auzit si prin cele mai pierdute colturi din tara si de profesor doctor in matematici si filozofie, ceea ce nu e la indemana oricui.

Cum se impaca trairile, visele si dorintele, poate secrete, ale unei femei speciale si frumoase, mamica de adolescent in pragul “evadarii in lume”, nascuta in lumea cosmopolita a Timisoarei si crescuta in nonconformistul secol al vitezei, cu seriozitatea conservatoare a demnitatilor actuale si cu locul fixat de pozitia din societate?

Un loc, de ce sa nu recunoastem, de invidiat, dar si incorsetat serios de reguli sociale. “Pur si simplu se impaca! Sau hai sa nu zicem se impaca, ci se implinesc una pe alta si se armonizeaza”. Si cum e cu armonizarea asta? E greu, e usor, e neobisnuit?. “E greu, da. Sa nu ma ascund dupa deget. Constat asta de zece ani incoace.

E dificil sa impaci amestecul de visuri, cerinte obligatorii si asteptari, sa fii aproape mama pentru vreo doua – trei mii de familii pe care sa-i stii de la copii la bunici, de la necazuri la nasteri si nunti si cumetrii, sa-ti educi copilul, sa-ti iubesti sotul si sa-ti conduci in perspectiva compania si sa faci toate astea bine, foarte bine, la limita de sus a profesionalismului. Dar e frumos, e superb, cand vezi ca reusesti”. Eleganta eficienta Prima data cand vii in vizita la Monica, ti-e greu sa-ti fixezi privirea pe ceva anume. Fiindca nu prea stii unde sa te uiti mai intai.

La deschiderile arhitectonice luminoase ale cladirii, la scara din centru, inox si marmura combinate delicat, la zecile de poze, la tablourile imprastiate pe pereti care respira un aer ultramodern, la sirurile colorate de cutiute etichetate colorat, la canapelele moi adancite elegant sau la insasi faptura “doamnei”, miscandu-se cu naturalete printre toate acestea.

Vazuta de un ochi neavizat, eleganta directoare pare un fel de “argint-viu”, care n-are o clipa de astampar. Se duce la fetele din sala calculatoarelor, verifica facturi, livrari, comenzi si cifre, trece nitel dincolo sa raspunda la telefonul lui Victoras, trimite un mail si apoi doua faxuri catre nu stiu ce companie cu nume complicat.

Se intoarce la computerul din birou, opreste o comanda, ceva cu parfumurile de saptamana viitoare, zice: “Vreau raportul azi”, “Azi, sefa”, “Pana in pranz, maxim. Si cu tot cu debite. Da?”, mai primeste un mesaj, de data asta de la fundatie, despre campania “Noi citim”, da sa raspunda la alte trei intrebari, in vreme ce vrea sa ia o gura dintr-o prajitura, se razgandeste si se intinde dupa doua din cele trei telefoane care taraie simultan.

Peste tot sta grijulie, oricat e nevoie, mereu cu miscari sigure, elegante, fara nici o ezitare, intreaba, se uita atent, vorbeste, explica fiecare decizie pe care o ia. Rade linistitor, larg si des si asta il face pe omul venit sa-i vorbeasca, sa o caute, sa se simta in largul lui.

O profesoara… romantica
Face toate astea cu o usurinta naucitoare, de parca aici e locul ei de cand s-a nascut. “Simplu, nu?”, intreb asa, de provocare.

Profesor cu experienta, nu cade in plasa intinsa de vorbe: “Pare simplu, sau, de fapt, pare complicat, dar e simplu. E doar chestie de planificare, de stiinta, e o rigoare a timpului”. “E un model matematic, nu?”, reiau provocarea.

Rade, frumos si deschis fara sa-si ascunda incantarea: “Da, ai putea spune si asa. De fapt, matematica e viata intreaga, sau viata noastra e o perfectiune matematica”, “A cui?”, “A Divinitatii, a lui Dumnezeu”.

“Dar e stresanta, nu-i asa?”, “Asta, da. Stresul responsabilitatii e cumplit. Ideea ca n-ai voie sa gresesti, ca pe umerii tai stau asteptarile, speranta, binele atator oameni, te poate face sa eziti, sa clachezi, daca nu esti tare”. In ciuda aspectului ei nitel sever, de “doamna profesoara”, e, asa dupa cum spune, o visatoare, o romantica bine temperata.

Familia a fost modelul in viata
Crescuta ceva mai “strans”, a tentat-o mereu, enorm, incercarea puterilor. Riscul. Faptul ca vroia sa faca ceva nou, altceva decat se asteptau altii.

Si ca-i placea teribil ceea ce facea. Tanara slabuta, zvelta, cu umerii largi si tinuta mandra, care terminase Facultatea de Matematica, Doamne, ce disciplina si matematica asta! poate ca isi speriase la inceput angajatii cu temperamentul ei vulcanic.

Dar rabdarea ei, compasiunea fara seaman si o uriasa gingasie sufleteasca i-au adus simpatia tuturor. “Ideea de a imbina undeva matematica si afacerile, deschiderea catre proiecte sociale si gandul ca faci ceva bun pentru oameni, toate insa ridicate la nivelul unei companii de varf a fost, asa, o rabufnire a unui ideal.

A fost, poate, ca o supapa pentru perfectionismul din mine”, spune Monica si tine ochii putin mijiti, ca si cum s-ar apara de o raza de soare. “E greu sa dai o reteta a succesului unui vis, asa cum a fost asta al meu. Nu poti, pur si simplu, sa spui: iei un spatiu, il zugravesti frumos, aduci computere, angajezi specialisti, personal, uite asta si asta, faci un program, il afisezi pe usa si gata, esti sef de companie.

In realitate, nu e deloc asa. Intai fiindca lucrezi cu oamenii, un material nobil, dar extraordinar de sensibil, si apoi fiindca proiectul trebuie gandit pas cu pas.

O treaba unde nimic nu e lasat la intamplare, de la conexiunile cu lumea, cu furnizorii si reteaua de desfacere, la gandirea unei structuri care sa te poata proteja de aparitia unor situatii neprevazute, de la comisioane, taxe si plati la ambalaje, pana la vama si la orarul avioanelor, ce si cand vine, la ce costuri, ce materiale, ce tehnologii?

Doamne, nu-ti vine sa crezi, cate amanunte. Totul trebuie gandit si verificat. Si asta nu o data. De zeci de ori, la fiecare element din proiect in parte. E aproape inginerie. Si nu e o vorba in vant”. Acum, asa, cand povesteste, Monica imi pare cumpanita si serioasa, aproape dureros de profunda. Stiu ca toata viata a purtat pe umeri poveri grele, fara sa se eschiveze de la vreuna dintre ele, dar despre restul vietii ei vorbeste mai putin si cu oarecare ezitare.

Nu fiindca s-ar ascunde, ci dintr-o modestie fireasca a omului care stie ca a facut ceea ce trebuie sa faca. E o visatoare, recunoaste, viseaza mult la viitor, cu ochii deschisi, ca un copil mare. Subtire si fragila, ca o pustoiaca nitel mai mare si un pic bosumflata, isi goneste mereu parul din ochi, cu o miscare delicata, obrajii i se inrosesc, iar vocea ii devine moale si blanda cand povesteste despre “copiii ei de acasa”.

Momentul cel mai fericit din viata ei a fost nasterea lui Victoras, baietelul ei, care a venit pe lume atunci cand ea avea 39 de ani, si care a fost un copil dorit din adancul sufletului si la nasterea caruia viata sa a atarnat de un fir de par, dar Soarta, sau Dumnezeu, sau cine mai stie cine, i-a trimis un semn si a decis ca Monica merita un copil frumos si sanatos.

Contrar “obiceiurilor moderne”, s-a indragostit fara leac de la prima vedere, iubeste si acum din adancul sufletului si a decis sa se casatoreaca pe loc, fara nici o ezitare, intr-o singura seara. “A fost aproape o dragoste de pustoaica, copilareasca, iscata din nimic, dar a fost o dragoste pe viata. Recunosc, Victor, sotul meu, m-a cucerit dansand.

Este un dansator extraordinar si, dupa momentele in care m-am abandonat in bratele lui, m-am simtit atrasa de el ca de un magnet. Si uite ca sunt deja 25 de ani de atunci, ne iubim la fel si pana in ziua de azi, Victor este primul critic al proiectelor mele.

Fie ca e vorba de planurile de afaceri, fie de proiectele umanitare ale fundatiei. Daca lui ii place o idee, un plan, un amanunt la care ma gandesc, e clar ca va avea succes. Daca, insa, stramba din nas, renunt sau caut altceva”.

Suflet de artist
Dincolo de peretii companiei pe care o conduce, atunci cand raman doar ea, Victor si Victoras “cel mic”, care are aproape 14 ani, Monica se transforma parca in alta Monica. Lasa de-o parte stapanirea de sine, sclipirile de otel ale deciziilor manageriale si incontestabila ei competenta. Atunci ochii ei devin mai veseli si cand zambeste, scapara scantei albastre.

Surade mereu, strengareste, si rade larg, zglobiu, ca o fetita neastamparata care a facut o pozna. “Doamna director general” cea cu sange rece, care conduce toate operatiunile fara nici o greseala, devine o doamna amuzanta si vesnic bine dispusa.

Are un umor fin, sclipitor si este, mai presus de toate, sociabila. Asa cum o cunosti acasa, dupa orele lungi de conferinte si trainiguri, Monica pare ca s-ar putea imprieteni si cu o stana de piatra. In intimitatea caminului iese la iveala sensibilitatea sufletului ei de artist.

Nimic nu e simplu de facut I-a trebuit curaj si incapatanare, dar a reusit sa ramana ea insasi, originala suta la suta. A trecut si prin momente grele, cand s-a lovit de rautatea, de invidia si de indiferenta oamenilor, dar au trecut si poate nu e intamplator ca a reusit sa realizeze ceva important pentru frumusetea oamenilor.

“Nu pot sa spun ca mi-a fost simplu sa ajung aici. Si de fapt, extrem de putine lucruri sunt simple in lumea de azi. Putini inteleg ca farmecul si naturaletea unei femei trebuie pastrate, ingrijite, si poate ca este si asta o forma de arta, nu? Iar asta impune o doza teribila de responsabilitate. Cel putin pentru mine. Dar echilibrul unei vieti, calmul implinirii, odata gasit, se pastreaza greu si cu sacrificii. Insa merita”, surade larg Monica.

Proiecte sociale
Proiectele sociale sunt o componenta importanta a activitatii sale: A initiat Fundatia “Noi citim” si incepand cu luna ianuarie a demarat proiectul “Cartea – lifting pentru suflet” si in fiecare luna prezinta o carte. A initiat Legea Tichetelor de Cresa care in prezent a fost deja promulgata de Presedintie si se asteapta emiterea Normelor de aplicare.

A pus in aplicare proiectul “Pro-ruralis”, un program de burse pentru copiii supradotati din familii fara posibilitati din judetele Moldovei. Are in derulare si proiectul ARISE, pentru cooperarea dintre profesorii romani si straini, intr-un parteneriat cu Scoala Americana si Primaria sectorului 2.

Doua doctorate
Drumul universitar al Monicai Tatoiu n-a fost de loc unul simplu, usor de parcurs…
– “Teoria campurilor”, la Facultatea de matematica a Universitatii Bucuresti, Doctoratul “Unificarea campurilor in cosmologie”, Universitatea Iasi
– Al doilea doctorat: “Dezvoltarea resurselor umane”, Facultatea de Filosofie, Universitatea Iasi
– Bursa de cercetare fizica teoretica, Trieste, si bursa Fullbright, University of Madison, Wisconsin, Statele Unite ale Americii
– “Sociologia reformei programei de dezvoltare a resurselor umane in tarile est-europene”

Text: Adrian Ciltan, Foto: Dan Borzan, arhiva personala