Interviu Monica Davidescu: ”Sunt vegheată de Sus”

Joacă la Teatrul Naţional, dar şi în spaţii neconvenţionale sau la TV, şi face cuplu, pe scenă şi în viaţă, cu solistul Aurelian Temişan. Au devenit un trio, de când a venit pe lume fetiţa lor, Dora.

Pe Monica Davidescu o ştim mai ales din spectacolele Teatrului Naţional, frumoasă, distinsă, talentată. Ce stă la baza acestei deosebite seriozităţi profesionale?  Ce fel de om este în viaţa de zi cu zi, ce simte şi cum gândeşte – am încercat să aflu…

Seriozitatea se sădeşte în copilărie şi se cultivă toată viaţa. Copilăria n-a fost tocmai uşoară. Din povestirile Monicăi, am aflat că s-a obişnuit cu munca de mică, din gospodăria în care cele trei surori aveau fiecare responsabilităţile lor zilnice.

Bunica, bunicul, tata…, dar mama?

„Aveam 3 ani şi 9 luni când mama a găsit un loc mai bun, sus în cer, de unde m-a vegheat tot timpul şi o face în continuare. Avea 26 de ani abia împliniţi. Chiar şi cariera exemplară o pune, într-o măsură, pe seama protecţiei din partea celor dragi care nu mai sunt: „Sunt veghetă de sus.

De ceva timp, de acolo îmi ţin pumnii şi tata, şi bunica, şi bunicul. Mi-am urmat visul oricât de greu părea. Am avut norocul marilor întâlniri cu oameni care m-au ajutat să ţin calea dreaptă şi iată-mă aici. Surorile…? „Suntem prietene si ne ajutăm.

Când mi-a fost cel mai greu, Mirela şi Adina au stat lângă mine. Şi când mi-a fost bine tot pe ele le aveam alături.Experienţa „Dansez pentru tine (locul în care vedetele îşi arată adevărata faţă), a fost una dureroasă, la propriu şi la figurat. La figurat, pentru că Monica a trebuit să iasă prematur din concurs, în urma unui grav accident.

La propriu, pentru că o ruptură de ligamente încrucişate e dureroasă şi e urmată de o recuperare îndelungată şi niciodată completă. Dar a fost o experienţă complexă:

„Am descoperit care îmi sunt adevăraţii prieteni. Mi s-a confirmat încă o dată că familia e baza. Ştiam că rezultatul muncii mele aparţine efemerului, acum mi s-a arătat clar acest lucru.

Ce le-ar răspunde celor care spun că în acest show se face melodramă?

„Poate că se arată prin lupă unele părţi melodramatice, poate că unii concurenţi sunt mai degajaţi în faţa camerei, dar e un concurs greu, cu repetiţii istovitoare, cu ore multe petrecute în nelinişte.

 Scena şi ecranul

Ce oferă actorului scena şi nu oferă ecranul; ce oferă ecranul şi nu oferă scena ca posibilităţi de expresie artistică? „În scenă, în două ore de spectacol trăieşti altă viaţă, cea a personajului. La sfârşit totul se risipeşte ca un fum. Ceea ce am arătat, a fost doar pentru a produce emoţie pe moment şi apoi a intrat imediat în cutia cu amintiri.

Efemerul. La TV cons-trucţia personajului e diferită, pentru că se face pe secvenţe mici, repetate, dublate, filmate.

E foarte grea concentarea pe secvenţe. Rezultatul e la fel de uşor de adăugat în cutia cu amintiri a spectatorului, chiar dacă poate vedea înregistrarea şi în reluare.

Presupun că nu întotdeauna actorul rezonează de la început cu rolul propus, iar legătura se formează – sau nu – în timp, repetând. „Da, mi s-a întâmplat. E vorba de Maria din «Apus de soare», în regia lui Dan Piţa, la TNB. A fost un spectacol foarte special, labo-rios şi bine primit de public. Nu am înţeles personajul de la început, ba chiar am făcut o cerere de dublură pentru acest rol la direcţia teatrului condus atunci de dl. Dinu Săraru. Dumnealui mi-a spus că acest rol mi se potriveşte oricât nu aş crede eu în el.

Şi mi-a dat să citesc o carticică ce mă lămurea asupra caracte-rului Mariei pe care trebuia să o întruchipez în scenă. Revelatoare a fost pagina în care am aflat că Maria, la 14 ani, a vrut să devina soţia lui Ştefan, cu 30 de ani mai în vârstă decât ea. Am înţeles motivaţia ei, caracterul, şi cu doar câteva săptămâni înainte de premieră mi-am schimbat total părerea şi am abordat personajul prin prisma noilor date care mă făceau să îmi doresc să întruchipez acest personaj.

Eu, ca spectator, sunt uneori deranjată de zgomotele din sală şi mă întreb dacă cei de pe scenă sunt şi ei deranjaţi. „Concentrarea asupra rolului face ca tot universul meu să fie în scenă pentru ca toţi cei din sală să se bucure cu adevărat, şi nu sunt atentă la ce fac spectatorii. Datorită luminilor îndreptate către scenă, cu greu putem vedea spectatorii din primele rânduri.

Cel mai tare ne deranjează soneriile telefoanelor sau sunetele de primire a SMS-urilor. Cea mai grea sală din acest punct de vedere e sala de cinematograf de la Băneasa, unde jucăm «Boeing- Boeing». O comedie de succes la care oamenii vin cu adevărat sa râdă, dar fiind într-un cinema, la intrare, majoritatea îşi cumpără floricele, sucuri sau cafele. Şi nu se sfiesc să mănânce.

Ne-am obişnuit, iar spectacolul fiind atât de galopant în situaţii comice, nu mai auzim decât râsetele şi aplauzele la scenă deschisă. La unul din primele spectacole m-a surprins un cuplu de tineri care îşi luaseră bilet la ceva ce «se vindea»‚ dar mai mult ca sigur nu ştiau că e o piesă de teatru. Şi cum special şi-au luat bilet în al doilea rând (de unde nu se urmăreşte confortabil un film la cinema) au cam fost între-rupţi în scenele lor de îmbraţişări, tandreţuri şi săruturi, de prezenţa noastră mult prea aproape şi de a spectatorilor din jur care veniseră la teatru, nu la… pupat. Au plecat la pauză.

De-ale casei…

„Aurelian e Geamăn cu ascendent în Gemeni, deci dublu semn de aer, eu sunt Leu cu ascendent în Leu, deci dublu semn de foc. Şi cum aerul întreține focul… Ne înţelegem, ne ajutăm profesional, ne respectăm perioadele de căutări şi regăsiri pentru câte un rol, ne completăm în viaţa de zi cu zi.

Fiecare a învăţat să lase de la sine şi, în plus, noi am ascultat de sfatul managerului şi prietenului nostru, Joey de Alvare, care ne-a spus la nuntă că, de acum înainte, ca să putem convieţui armonios, trebuie să renunţăm la pretenţii unul de la celălalt şi să nu ne gândim cumva că aparţinem unul altuia.

Că trebuie să mergem mână în mână fără aşteptări sau pretenţii. A avut dreptate pentru că, dacă nu astepţi servicii sau recompense, te poţi bucura pe deplin de acestea când vin, şi culmea, vin mult mai des decât îţi închipui.Dora, fetiţa Monicăi şi a lui Aurelian, este încă la vârsta grădiniţei, dar lecţiile de viaţă încep devreme.

Vor găsi, oare, în educarea ei o cale de mijloc, între împlinirea spirituală şi dezideratele practice ale vieţii?„Nu ştiu. Eu am început să învăţ de la Dora.

Învăţ să descopăr lumea o dată cu ea. Încerc să îmi imaginez faza ei de experiment. Îi voi deschide mai multe porţi şi ea va alege. O vom sprijini în pasiunile ei, îi vom arăta diferenţele, o vom ajuta acolo unde are nevoie, dar cel mai important o vom lăsa să aleagă şi o vom sprijini. E foarte ataşată de noi doi, dar are o personalitate puternică şi mai mult ca sigur va alege corect.

Despre oameni şi câini…

Cu câtva timp în urmă, Monica Davidescu se afla în prima linie a celor care propuneau soluţii pentru rezolvarea civilizată a problemei câinilor comunitari.

De la o vreme, însă, părea că s-a descurajat să mai lupte cu morile vânt… „Cred că da, m-am descurajat la un moment dat. Toţi cei din politică cu care am vorbit şi care mi-au strâns mâna şi mi-au aprobat ideile s-au dovedit nişte oameni mincinoşi care nu numai că nu şi-au ţinut cuvâtul, ba chiar au făcut exact contrariul când şi-au dat seama de beneficiile personale pe care le au de la banii din bugetul de stat.

Susţin ca singură soluţie sterilizarea obligatorie a tuturor câinilor fără valoare chinologică, cu sau fără stăpân. Dacă se întamplă să dea consiliul unei primării o hotărâre în acest sens, nu se pricep să o pună în aplicare prin programe maraton de sterilizare, prin publicitate, prin impunerea unui termen, prin înscrierea câinilor într-o bază unică de date.

Se învârt hârtii, trec termene, nu se semnează hotărâri şi oamenii se satură de aşteptări şi de incertitudini. Şi cei de bună credinţă sunt ameţiţi că nu ştiu ce să facă.

Adevăratele asociaţii sunt şi ele descurajate, luptă pentru supravieţuire, încearcă să salveze cât mai multe suflete de la omorurile brutale la care sunt supuse din patru în patru ani, odată cu campaniile electorale care promit rezolvarea problemei câinilor fără stăpân (întotdeauna una din primele 5 probleme ale comunităţii). Se alocă bugete uriașe, se fac câteva transporturi de câini de pe o stradă pe alta, se omoară câţiva pe zi şi nici un rezultat pentru alegător.

Numai furie, lacrimi, suflete sfâşiate şi înrăiri. Adevăratele asociaţii fac sterilizări sau dau câini în adopţie, dar nu au fonduri suficiente pentru adăposturi. Continui să am grijă de câinii pe care îi am adăpostiţi în diverse curţi şi adăposturi, pe cei din casă sau pe cei de pe stradă pe care i-am sterilizat. Încerc să duc mai departe lupta cu cei care nu vor binele oamenilor iubitori sau neiubitori şi minimul confort în viaţa asta şi aşa mizerabilă a câinilor de pe stradă.

Pe Monica Davidescu o putem revedea în spectacolele de la Teatrul Naţional – „casa mea, cum îi place să spună – dar şi la Băneasa City Mall, la sala Epika, unde joacă împreună cu Aurelian în «Boeing Boeing», la Metropolis unde are în scenă 3 spectacole, şi, mai nou, la teatrul Mignon unde va juca «Escroci în aer liber».

Autor: Mihaela Serea

Citește și următorul articol:

Cheia dezvoltării personale: Să-ţi găseşti vocaţia!