Femeia care a vazut Orasul Interzis

O temerara pasionata
Pana s-o intalnesc, stiam cam tot ce se putea despre Uca Marinescu. Tot ce a facut ea pana acum la o varsta la care alte femei merg doar cu nepoteii in parc, toate calatoriile de la Poli la Ecuator, expeditiile prin gerurile si caldurile cumplite, muntii si oceanele biruite, toate victoriile si titlurile adunate…

O calatoare moderna printr-o lume pe care aproape ca n-o mai vedem, reinviata pentru noi doar de propria ei pasiune. Dupa ce am cunoscut-o si nu i-am dat mai mult de 50 de ani, m-am convins ca pasiunea nu are varsta. Ca noi suntem cei care stabilim intotdeauna limitele si ca depinde doar de noi pana unde ridicam stacheta. Prima impresie pe care ti-o face Uca Marinescu este ca locul ei ar fi la un birou sau in spatele catedrei.

In schimb, cutezanta i-a fost oficial recunoscuta, are ordinul national al Romaniei in grad de cavaler si de ofiter, este membra a Societatii Romane de Geografie si a celei Americane, are diplome de excelenta peste alte diplome de excelenta si titlul de maestru emerit al sportului.

"Drumul sarii si al lanii"
In lumea noastra grabita si devorata de nelinisti ciudate, ea isi cauta si isi gaseste drumul catre liniste in largul nemarginit al Pamantului, globul pe care l-a ocolit de cateva ori. "Este al patrulea drum pe care il fac in Tibet si pot sa spun ca Tibetul e un alt timp si o alta lume. Drumul a fost si cel mai dificil, fiindca am mers in extremul nord-vest, in regiunea Humla. Am strabatut cale de 4000 de kilometri pe drumul ce a deschis europenilor China: vechiul ‘Drum al Matasii si al Sarii’, care acum a devenit mai mult un ‘Drum al Sarii si al Lanii’, si am coborat in cele mai adanci vai ale Himalayei, locurile unde te simti ca in secolul al XI-lea, unde peisajele sunt uluitoare, iar oamenii sunt unici.

Poate de aceea se spune ca Tibetul nu este pentru toata lumea. Si ca mirajul sau a ramas neatins de mii de ani, din pricina izolarii, dar si din cauza oamenilor. Aici totul se misca in directia inversa acelor de ceasornic, de la stanga la dreapta, iar semnul suprem al rugaciunii e mandala, desenata complicat, cu fire de nisip colorat.

Caci tibetanii, pierduti acolo, la poalele celor mai inalti munti din lume, asa cum sunt ei, cu straiele populare viu colorate, cu nepasarea lor fata de bani, cu caravanele lor de iaci, cu trocul pe care il fac ca acum sute de ani, cu setea lor de invatatura ce ii mana kilometri intregi pe jos, pana la scolile din manastirile budiste, ei, tibetanii acestia, sunt poate cel mai religios popor din lume." Fac o grimasa care seamana un pic a neincredere, dar apoi imi amintesc ca la cate natii a vazut Uca Marinescu la cei 67 de ani ai sai, poate judeca echilibrat si sigur.

Mandala, semnul cosmic
Spune ca pentru multi dintre noi, oamenii acestia pot parea ciudati. Ca pe tibetani unii ii admira deschis, in vreme ce altii abia stiu ca exista, sau ii privesc doar ca pe un fapt divers auzit la televiziune. Mai toti le invidiaza seninatatea, dar majoritatea nu-i inteleg. Sau nu prea stiu sa-i inteleaga.

De fapt, ei traiesc intr-o lume aparte. Extrem de izolata, dar de o frumusete teribila. Un loc de unde lumea se vede mult mai profunda si mai rotunda. "Localnicii au o detasare spirituala speciala. Nu tine doar de religia lor, de faptul ca sunt budisti, cred ca tine de profunzimea la care au ajuns.

Ei se roaga numarand cu dreapta siragurile de margele, sau invartind rotile de rugaciune ca sa alunge spiritele rele, ard betisoare parfumate, isi deseneaza dorintele de reincarnare cu mandale de nisip (‘mandala’ inseamna in tibetana ‘esenta’, semnifica ordinea si armonia si este o reprezentare unicat a Cosmosului) si se prosterneaza ca penitenta atunci cand gresesc sau doneaza relicve.

Cei mai multi au parul impletit in 108 suvite, egale ca numar cu al sutrelor (textele sfinte) recitate la colturi in fumul sacru rezultat din arderea ramurilor de ienupar."
 

"Peste tot sunt oameni"
Zambeste atunci cand povesteste ce a vazut, a studiat si a inteles in drumurile ei. Zambeste frumos, larg, luminos. Si, imi pare mie, cu o unda de mister: "Multa lume mi-a spus ca nu prea stie ce sa creada despre mine la prima vedere."

Exact asta voiam sa ii spun si eu. Inalta si cu privirea serioasa, de profesor exigent, are totusi ceva contrastant in personalitate. Pare cumva prea blanda pentru duritatea ce imi inchipui eu ca s-ar cere unei cariere ca a ei. De fapt, Uca Marinescu e o visatoare. Un fel de copil mare cu sufletul bun ca o paine calda.

Despre ea povesteste cu zgarcenie, ca si cum nu asta ar fi lucrul important si ar vorbi despre un om strain. Cand insa incepe sa vorbeasca despre drumul ei in Tibet in aceasta ultima expeditie, alaturi de inca opt oameni, despre lumea complicata si colorata din "Regatul de la Portile Cerului", despre urcusuri si traditii, legaturi si comunicare, vanturi si petice de iarba verde la 5.000 de metri inaltime, privirea i se lumineaza.

"Descoperirea unor lumi noi e ca o magie. Asa a fost cu Tibetul, pentru a carui vizita am primit personal o invitatie de 10 zile, din partea unei manastiri himalayene. E ca si cum ai avea o putere fermecata sa ajungi undeva unde ti-ai dorit. O putere pe care insa nu ti-a oferit-o nimeni, ci ai castigat-o singur dupa o munca titanica. La mine, chemarea catre natura, catre cunoastrere, cred ca a venit de la primii pasi in viata.

Mai intai am fost sigura ca nu ma tem de singuratate, fiindca oriunde as merge, chiar daca sunt neinsotita, peste tot sunt oameni. Apoi expeditiile mele m-au convins: niciodata nu m-am oprit, am vrut dintotdeauna sa merg mai departe, sa aflu mai mult. Despre oameni, despre prietenie, despre existenta…"

Dependenti de natura
Uca glumeste mult, face legaturi si te pune sa te gandesti la lucruri pe care altfel nu le-ai fi luat in seama, dar deseori in spatele veseliei sale se ghiceste o putere de neclintit, profunda si asezata ca o stanca, ochii ii devin mai rotunzi si mai adanci, devin seriosi si capata sclipiri metalice. In adancul sufletului poate ca este o timida si, ca toti timizii, are o sensibilitate ce o pune uneori in incurcatura.

Dar ca sa vezi asta, trebuie sa o lasi sa povesteasca fara sa o provoci cu intrebarile. "Uimitoare sunt, in Tibet, steagurile de rugaciune care marcheaza fiecare trecatoare, careia i se zice aici La, si care dau un aer mistic intregii vai. Peisajul are in el ceva etern, insa oamenii sunt cei care dau viata lumii tibetane.

Sunt dependenti de natura, puternici, tenace si de o indemanare iesita din comun. Casele, foarte apropiate una de alta si inconjurate de ziduri, au fiecare cate un petic de teren – un ogor, o gradina; ca sa isi faca o gradina, tibetanii au dat la o parte tone de pietre, apoi au carat pamant cu spinarea, in cosuri, l-au rasturnat, l-au batatorit ca sa nu-l duca vantul turbat al inaltimilor; astfel, pe ogorul sau in gradina creata au cultivat legume pentru hrana, dar si diverse plante medicinale.

Peste tot sunt turme de iaci inconjurate de magari salbatici si de cai ce cresc liberi. Aici, la peste 4.000 de metri inaltime, iacii par exact ca niste pete negre, uriase, agatate ici si colo de stanci.

Viata i-a legat pe tibetani de natura si le-a aratat cum sa foloseasca totul de la acest animal: laptele, lana, pielea groasa din care isi fac barci, apoi seul pentru fabricat lumanarile din lampile ceremoniale, dar si oasele pentru sculptat.

Lhasa – orasul sfant
"Capitala Tibetului, orasul sfant Lhasa (dupa numele originar, Rhasa – orasul caprelor) este un loc special, unde primul strain a intrat abia in 1924 si contine un ansamblu de palate si temple sacre. Grandiosul palat sacru Potala unde am mers, un edificiu monumental, sediul oficial al celui de-al 14-lea Dalai Lama, este inscris in patrimoniul universal UNESCO si are asupra celui ce ii trece pragul un efect pe care l-am mai intalnit poate doar in cateva locuri din lume.

Este un bloc uluitor din stanca slefuita, de 300 de metri inaltime, 13 etaje si 118 fatade, iar in salile de rugaciune sunt asezate ramasitele celor sapte Dalai Lama (Dalai Lama inseamna Ocean de Intelepciune) inmormantati aici", povesteste Uca Marinescu.

Taina celor opt simboluri
Apoi isi aminteste cum a ajuns inapoi pe "Drumul Sarii si al Lanii", refacut de chinezi, care acum se cheama "Soseaua Prieteniei", ca sa urce catre locul Kora-ei, pelerinajul sacru al budismului tibetan, platoul de la aproape 5.000 de metri inaltime, catre care urca in fiecare an, pe un drum spiralat, cateva zeci de mii de credinciosi din toata lumea, ca sa se ilumineze, sa se elibereze si sa se incarce energetic.

Aici, daca ai rabdare, afli urme ale religiei Bon, prima credinta a Tibetului, si intelegi ce inseamna cele opt desene-simbol, semnele ce apar scrijelite, sculptate pe tot cuprinsul Tibetului, de la templele si manastirile din vaile Himalayei, pana la peretii scolilor, la palatul regelui ori la ultima casa de pastor: pestele aurit, steagul, roata, lotusul, scoica, nodul, vasul si umbrela. Adica eliberarea, unitatea, victoria, puritatea, vorbirea, iluzia timpului, inceputul si protectia.

Calea catre un vis
Drumul Ucai Marinescu prin Tibet, ca si toate celelalte expeditii ale sale, a insemnat un vis. Un vis al unei doamne profesoare obisnuite, o sexagenara dintr-o tara obisnuita, pe care multi nu stiu sa o localizeze pe harta. A fost un vis cu un pret al sau: traire, energie, suflet, truda, sperante, chinuri, apoi indoieli, incercari, zile dupa zile, saptamani, ani…

Drumul ei este si acum ca un drum facut pentru frumusetea din noi si care are, de fiecare data, alte si alte finaluri. Si poate ca asta este de fapt viata ei. O poveste cu sute de finaluri…

Adrian Ciltan; foto: arhiva personala a exploratoarei Uca Marinescu
 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2 3

Recomandari
Publicitate
substantial.ro
Libertatea
CSID
Descopera.ro
Life.ro
Retete
Baby
VIVA!
ELLE
Diva Hair
Sfatul parintilor
TV Mania
Shtiu.ro
Mai multe din Vacanta