Femei care au meserii de barbat

Femei care au meserii de barbat

Cand intalnesti o femeie care zi de zi, face ceea ce, de obicei, este specific barbatilor, stii ca dincolo de infatisarea-i delicata se ascunde o fiinta puternica, un caracter deosebit.

Nu e simplu pentru o femeie sa se catere pe inaltimi asemeni panterei si sa participe la misiuni ale Jandarmeriei, sa invarta volanul unui troleibuz chiar daca e o mana de om sau sa afle, ca medic legist, cauzele unor morti suspecte.

Mirela Nastase, Brigada speciala de interventie a Jandarmeriei

 

Mirela Nastase (31 de ani) nu si-a dorit de la inceputul carierei sa intre in randurile Jandarmeriei. Dupa absolvirea liceului a lucrat ca registrator medical la Institutul Oncologic de la Fundeni si de-abia dupa multi ani s-a gandit sa-si completeze studiile cu o scoala in domeniul medical. Asa a ajuns la Scoala postliceala de medicina "Carol Davila", pe care a terminat-o in ’94, ca asistenta medicala. A ramas la vechiul loc de munca pana cand fratii ei, ambii de profesie jandarmi, i-au spus ca unitatea lor scoate la concurs mai multe posturi de asistente medicale.

Probele au constat in verificarea pregatirii fizice (rezistenta, viteza si autoaparare), a specialitatii si a profilului psihologic. S-a descurcat inclusiv la tehnicile de autoaparare, pentru ca fratii ei o invatasera cum sa reactioneze in caz de atac. Astfel, dupa zece ani de serviciu la Institutul Oncologic, si-a schimbat radical profesia, in august ’99 fiind admisa in Brigada speciala de interventie de la Baneasa.

Avea oarecum chemare spre noua meserie, de luptator jandarm. De mica a practicat gimnastica si atletismul, se catara pe munti in week-end-uri, iar la mare se plimba fara nici o teama cu vaporul sau salupa. "Cu timpul, au inceput sa-mi placa sporturile extreme, precum alpinismul sau bungee-jumping", povesteste ea.

Mirela nu are un statut special in cadrul unitatii. Asigura asistenta medicala a militarilor, dar totodata este si luptator. In poligon se antreneaza la fel ca si colegii ei (escaladeaza cladiri, trage la tinta, exerseaza tehnici de aparare in lupta corp la corp etc.), iar in teren participa la aplicatii si exercitii demonstrative.
Cot la cot cu barbatii unitatii, executa misiuni de recunoastere, de protectie indepartata, de paza si interventie la obiective, de ordine publica sau misiuni speciale; acestea pot fi de tipul anihilarii unor bande sau de depistare a unor dezertori, a unor infractori periculosi (caz in care isi acopera fata cu cagula).

Cand se da alarma, trebuie sa fie la unitate in 30-40 de minute. "La trei minute dupa ce a sunat telefonul, ies pe usa. Si, cum stau departe de unitate, iau taxiul ca sa ajung la timp", povesteste Mirela.
O data ajunsa la unitate, se echipeaza in cea mai mare viteza si nu pleaca fara valiza de alarma, in care are imbracaminte si obiecte de igiena personala, si fara geanta medicala. Are tot ce-i trebuie pentru a interveni in caz de rani usoare, plagi taiate sau accidente minore (fracturi, entorse, luxatii).

Cand incepe o misiune nu stie exact cand se termina. Poate sa dureze cateva ore sau doua zile. Poate sa mearga cu Salvarea sau sa marsaluiasca ore in sir. "E posibil ca, in cazul unei misiuni mai lungi, comandantul sa-mi spuna ca am la dispozitie zece minute ca sa ma spal in rau", zice Mirela. Toti barbatii isi intorc privirile si ea se spala in apa rece ca gheata.
"Trebuie sa ai o rezistenta mare la boli, altfel te imbolnavesti imediat."

Singura in mijlocul atator militari, Mirela considera ca „este omul potrivit la locul potrivit“. Colegii i se adreseaza cu "sora mea" sau "fata mea", dupa caz, si o trateaza cu respect si admiratie deopotriva.

A ramas mai bine de trei ani la brigada speciala pentru ca are o pasiune pentru catarat si ii plac situatiile palpitante, pline de neprevazut.
"Nu te plictisesti niciodata, fiindca nu faci acelasi lucru in fiecare misiune", marturiseste Mirela, recunoscand ca isi pune viata in pericol, dar pana la un punct. "Nu sunt extrem de curajoasa, insa lucram in echipa si am invatat sa-mi stapanesc teama."
Si adauga cu dezinvoltura: "O femeie cu personalitate puternica gaseste aici mediul propice sa-si demonstreze calitatile".

In timp, Mirela a facut cursuri de alpinism in cadrul bazelor militare ale armatei si vrea neaparat ca in vara asta sa urmeze cursuri de parasutism si de scafandri. Silueta ei zvelta (are 1,69 m inaltime si 52 de kilograme) o ajuta sa se catare asemeni unei pantere si sa ajunga intotdeauna la cel ranit, chiar daca e aflat pe o stanca de deasupra unei prapastii.

Tincuta Marcu, sofer RATB
Tincuta Marcu are 52 de ani si de 32 de ani invarte volanul troleibuzului ca un adevarat barbat.
Tincuta s-a nascut intr-o comuna din judetul Vaslui. Isi aminteste ca, la 15 ani, a vrut sa merga la Iasi, la o scoala profesionala de croitorie si a fost respinsa pentru ca nu avea greutatea necesara. Doi ani mai tarziu, a plecat la Bucuresti si nu s-a lasat pana nu s-a inscris la un curs de croitorie. Acolo a intalnit mai multe fete care lucrau ca taxatoare la ITB (actualul RATB).
"Nu m-a tentat sa fiu nici taxatoare, nici vatmanita. In schimb, am facut scoala de soferi pentru troleibuze. Mi s-a parut mai elegant", spune Tincuta, care, pana la primele lectii de sofat, nici nu mersese cu troleibuzul vreodata. Chiar daca la 20 de ani avea numai 40 de kilograme, greutatea n-a mai fost un impediment, iar dupa trei luni si-a luat carnetul de sofer pe troleibuz.
A batut-o gandul sa devina mecanic de locomotiva, dar s-a linistit cand si-a dat seama ca din cabina mecanicului n-ar fi vazut-o nimeni, iar efortul ei n-ar fi fost apreciat…

La inceput a condus troleibuze cu directie mecanica si suspensii pe foi de arc, foarte greu manevrabile. "Erau, intr-adevar, niste hurdubaie. Invatasem sa conduc cu masina goala, dar numai cand m-am trezit pe traseu cu calatori ciorchine pe scari am inteles cat de greu se conduce un troleibuz.
In plus, n-aveam cabina, intre mine si calatori fiind numai o bara, care ii proteja pe acestia sa nu dea cu capul in geam. La pedala de frana si de accelerator erau gauri si, de frig, sofam cu geaca pe mine, manusi si caciula. La viraje era cel mai greu.

Cand o intrebi cum poate sa conduca ditamai hurdubaia, Tincuta zambeste in coltul gurii si iti raspunde ca "nu exista meserii pentru barbati si meserii pentru femei."

Imi propteam genunchiul in bord si trageam volanul cu toata puterea. Cateodata ma ajutau si calatorii. Iar cand sareau captatorii de curent era si mai si. Unul avea 14-16 kg si nu puteam sa trag de amandoi o data. Asa ca ma sprijineam cu talpa de bara de protectie a masinii si ii puneam pe fir. Era dificil, dar nu disperam.
Si apoi ma mandream ca reusisem sa ma descurc", povesteste Tincuta. Era greu, dar se bucura ca ajunsese pe picioarele ei. Situatia s-a schimbat cand au aparut DAC-urile, cu servodirectie, mai usor de condus. Lungi de 17 metri, troleibuzele produse de fostul ROCAR cantareau si ele cateva tone bune, dar Tincuta a simtit trecerea ca "de la o Dacie, la un Cielo".

Despre troleibuzul Astra Ikarus pe care-l conduce acum are numai cuvinte de multumire: "E o placere sa conduci! Iar daca nu merge ceva la partea mecanica sau electrica, resetez troleibuzul si problema se rezolva".

"Ma culc seara la 20.30-21.00 si ma trezesc la 2.30 dimineata.
Beau o cafea, imi iau si la mine. Nu pot sa mananc pe traseu, desi avem pauza de masa.
O tura normala dureaza noua-zece ore, iar una scurta, patru-sase ore.“ Tincutei i-a placut atat de mult sa sofeze, incat nu a lasat volanul troleibuzului nici cand a fost gravida.

Cu prima fetita a condus pana in luna a patra, iar cu a doua, pana in penultima saptamana. Crede ca "fiecare e -doctor- in meseria lui" si sustine ca neadmiterea fetelor la cursul de soferi pentru troleibuze e o discriminare. Cea mai mare satisfactie a trait-o anul trecut, in ziua de Sfintii Constantin si Elena. Atunci, un taximetrist s-a dat jos din masina si i-a oferit o floare in semn de admiratie pentru faptul ca invarte volanul mai abitir decat un barbat.

Adriana Francisc, medic legist
Adriana Francisc are 34 de ani si impresioneaza prin frumusete si delicatete. Daca o vezi pe strada, nu-i ghicesti profesia nici in ruptul capului. Esti chiar uimit sa afli ca e medic legist – adica o ocupatie in legatura cu cadavrele…
"O parere complet gresita", sustine dr. Francisc. In medicina legala, doar un sfert din activitate se desfasoara pe cadavre. In rest, se lucreaza cu oameni care au fost victime ale violentei, care au nevoie de expertize psihiatrice, de analiza ADN-ului etc. In cei sase ani de cand este la Institutul de Medicina Legala "Mina Minovici", din Capitala, Adriana a acordat consultatii si a facut expertize pe acte medicale in sute de cazuri, dar are la activ si 100 de autopsii pe an. "Medicina legala e o meserie ca oricare alta."

 

Ca toti studentii de la Medicina, Adriana a facut stagiul de medicina legala in anul VI. Daca pe colegii ei medicina legala i-a socat, ei i-a placut foarte mult: "Mi se parea ca specialitatea asta fusese inventata pentru mine".
Cocheta insa si cu chirurgia, se ducea vara in spitale, la stagii, asista la operatii, asa ca la rezidentiat si-a ales chirurgia abdominala. "In chirurgie, ca si in medicina legala, vezi cu ochii tai ce este inauntru.

Numai ca, dupa ce inchizi, nu mai stii ce se intampla cu organul. In schimb, in medicina legala ai cele mai multe certitudini. Gasesti cele mai clare raspunsuri. Stii de ce a murit omul respectiv si cum a murit. In sala, te simti un mic Dumnezeu", explica Adriana. Dupa primul an si-a dat seama ca, de fapt, vrea sa faca medicina legala. Si-a terminat rezidentiatul si a primit repartitie la IML, unde, oricat de curios ar parea, o treime dintre medicii legisti sunt femei. "Femeile sunt mai tipicare, mai analitice, diseca mai mult o problema, pe cand barbatii au mai multa chemare spre chirurgie."

Recunoaste insa ca nu oricine se poate specializa in acest domeniu. Medicul legist trebuie sa fie calm, cu sange rece si stapanire de sine. Pe langa rezistenta psihica conteaza si cea fizica, pentru ca sunt garzi de sediu (24+8 ore), garzi de teren (cand pleaca la cazurile de deces sau de crima) sau situatii speciale (e vorba de exhumari), cand sta cu orele in picioare.

Trebuie sa aiba capacitatea de a analiza rapid o situatie si sa fie corecta in concluziile pe care le emite: "Cand mergi pe teren, trebuie sa examinezi cadavrul, sa vezi daca e caz medico-legal. In cazul unei crime, cercetezi locul, insa cu atentie, ca sa nu compromiti eventuale probe, analizezi leziunile, in cazul plagilor taiate incerci sa identifici obiectul care a cauzat moartea acelui om, recoltezi probe de piele si de sange etc."

Cand cauza mortii ramane necunoscuta, autopsia reprezinta ultima solutie. "La autopsie afli, practic, de ce a murit acel om. Examinezi fiecare organ in parte, iar la cazurile mai dificile faci sectiuni si recoltezi probe pentru analiza la microscop.
In cazul unor decese produse de accidente, de exemplu, stabilesti daca omul era sau nu in viata inainte de accident, daca avea alcool in sange etc."

Ii este vreodata frica? "Nu. Daca as avea acest sentiment ar aparea probleme psihologice, psihiatrice. Cadavrele nu ma impresioneaza, nu am vise urate sau cosmaruri. Cand am facut pasul acesta m-am gandit foarte bine. E anormal sa-ti fie frica." Nu o afecteaza nici mirosurile despre care, iarasi, se spune ca abunda in sala de prosectura. "Lucram cu manusi si masti de protectie. Pe holurile institutului cred ca e mai bine decat intr-un spital."

Marturiseste insa ca unele colege, cum ajung acasa, isi pun hainele pe balcon ca sa scape de mirosul de la institut, desi, ca toti medicii, si legistii poarta la serviciu arhicunoscutele halate albe. Adriana zice ca "medicina legala te face sa privesti lucrurile global, cu multa detasare si obiectivitate".

Chiar daca nu o impresioneaza lucrurile marunte, nu inseamna ca este insensibila. "Daca ar fi o ruda sau cineva cunoscut n-as putea sa intru in sala, nici macar sa operez." Odata, cand mama ei s-a taiat la un deget, a fugit pentru ca n-a suportat sa vada cum ii curge sange. Desi e captivata de munca ei, nu citeste carti politiste, ci mai degraba SF-uri si e pasionata de calatorii. Daca ar avea o renta, ar pleca intr-o calatorie permanenta.

Pe Adriana o pasioneaza in mod special mortile suspecte: "Imi place sa scormonesc, sa aflu raspunsuri, intr-un cuvant – sa fac lumina. Cautarea adevarului te stimuleaza si iti tine neuronii in alerta".
Spune ca e mai interesant sa faci ceva practic, decat sa explici efectul unor tratamente si sa incerci sa convingi un pacient sa-ti urmeze recomandarile. De aceea, n-ar fi putut sa practice medicina de familie sau o alta specialitate.

Text si foto: Monica Dragomir

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2 3 4 5

Recomandari
Libertatea
Publicitate
Huff
VIVA!
Retete
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Cariera