Dosar Special, ultimii lăutari autentici ai României: CORNELIA CATANGA, “regina lăutarilor”

A fost singura lăutăriță din muzica de petrecere care cânta şi cu vocea şi la acordeon, dar puțini i-au știut Corneliei trăirile și încercările grele la care au supus-o viața. Situații de „viața bate fimul' demne de scenariul unui Kusturica, situații la limită, începând chiar cu clipa nașterii ei premature, când, învinețită și crezută moartă a fost aruncată de bunica și mătușa ei, sub un pat de spital până ce a început să plângă semnalând vieții că vrea să trăiască, continuând cu o boală grea pe care a dus-o pe picioare ani după ani, cu preambulul unui divorț urât și crud care i-ar fi răpit sufletul și dragostea, sau cu pierderea casei în care locuia, când s-a trezit aruncată în stradă, cu un copil de mână. Drumul Corneliei a fost cumva, urmarea firească a unui talent unic devenit o pasiune pe viață încă din copilărie când s-a trezit fascinată de înălţimi şi de magia sunetelor care îi alinau dorul depărtărilor. A realizat, cu timpul, că muzica lăutărească urma să-i fie ceea ce pentru alţii s-ar putea numi destin. Lumea fabuloasă a sunetelor a fost pentru ea mai întâi relaxare, apoi iubire, transformându-se treptat într-o parte din sufletul ei, din felul în care simțea și din modul în care îşi putea exprima liber emoţiile. Ani de zile, Cornelia a luptat cu tărie și a trecut peste toate momentele de coșmar, dar la 63 de ani, coronavirusul a fost cel care i-a luat îndrăgitei artiste viața, deși nu credea în existența lui.

„Oamenii sunt casa mea'
Îmi amintesc și acum momentele când am cunoscut-o, undeva la un restaurant din Dristor unde cânta; și când mi-am spus uimit, că este un artist autentic, desprins din filonul vechilor lăutari români, depășind cu mult muzica comercială, facilă și maneaua de toate zilele; și când mi-am promis să completez interviul și să dau publicității un dialog lung în care să o provoc să-și deschidă sufletul în fața celor care o iubeau și să vorbească despre traumele cărora le-a supraviețuit. Avea un nume special şi o fire şi mai specială. Era greu de prins în câteva cuvinte. Am descoperit o dinamică, o pasională neliniştită, aparent complicată şi plină de contradicţii, care îmi spunea că prin muzică, ea caută să fie mereu aproape de oameni și de lumea lor interioară. Credea cu toată ființa ei că muzica pe care o cânta avea puterea de a accesa cele mai adânci sentimente, de a lumina umbre și de a umple un gol prezent în mulți oameni: nevoia de sinceritate și normalitate. Pe scenă nu putea, spunea, să fie altfel decât era acasă, normală, simplă, iar publicul, oamenii erau ca și propria ei casă. Artistă complexă, cu sute de spectacole live „la activ' numele ei era sinonim cu cel al muzicii de petrecere de calitate iar când se știa că venea să cânte la o nuntă se urcau oamenii prin pomi și pe acoperișuri ca să o vadă și să o audă. Aborda la fel de uşor orice gen, de la „lăutăreasca autentică' la cântecele mahalalei interbelice și la muzica țigănească veche, cu condiţia să fie „muzică bună'. Avea, am constatat ușor, o naturaleţe delicată şi o modestie specială, autentică, uimitor de cuminte, în ciuda renumelui care o preceda de „regina lăutarilor'. Nu recunoștea, dar era o timidă. O timidă fermecătoare.

Vorbe de dincolo de viață
N-am mai apucat să fac niciodată interviul deși am vorbit la telefon de multe ori despre el, viața ne luase iar peste picior, boala de care suferea de ani întregi se agravase și Cornelia se internase în spital, apoi părea că va decide să renunțe la cariera muzicală căci soțul ei, Aurel Pădureanu, era și el grav bolnav, mai târziu voia să vorbim despre proiectul teribil de frumos al unui concert inedit unde să se cânte muzică lăutărească urbană, cafe concert la acordeon și muzică clasică intrepretată de fiul ei Alexandru, care acum are 24 de ani și este stabilit în State…
Ca un omagiu adus dispariției unui spirit frumos și sensibil al muzicii lăutărești mă gândesc să redau aici, ca și cum ar trăi, vorbele pe care le-am schimbat atunci într-unul dintre foarte puținele interviuri ale Catangăi, devenit inedit căci n-a văzut nicodată lumina tiparului:

Catinca-Catanga.
– Cine eşti tu Cornelia Catanga?
– Îmi place să spun că sunt una din neamul marilor lăutari.
– Poate ultima?
– Poate, dar să nu punem paie pe focurile altora.
– Şi ce nume-i ăsta: Catanga? Turcesc, tătăresc? De unde vine?
– Aici e altă poveste. Nici una nici alta. E neaoş de-al nostru. După ce-am învăţat eu să cânt la acordeon, singură-singurică…
– Cum singură? Cu acordeonul? Păi nu trebuie să-ţi arate cineva, să te îndrume?
– Uite-aşa, cum îţi spun. Am început de pe la şase ani cu un acordeon, care era al fratelui meu, care era plecat militar şi puneam eu instrumentul pe nişte butuci de lemn în faţa casei, iar eu mă aşezam în genunchi ca să pot să cânt, fiindcă eram prea mică şi el era prea greu ca să-l ţin în braţe. Aşa am învăţat singură, apăsam pe rând toate clapele ca să iasă melodia pe care o aveam în minte.
– Şi cu numele?
– Aşa. Păi şi cântam eu după o vreme, aşa de bine că veneau toţi din sat – un sătuc de prin Buzău, amărât tare și plin numai de lăutari romi, Zeletin îi zicea – veneau să audă cântecele. Şi toţi ziceau: „Doamne, uite ce frumos cântă fata Catincăi'. Aşa o chema pe mama, Dumnezeu s-o ierte, Catinca. Şi mai în glumă mai în serios, m-au poreclit Catinca-Catanga şi acesta a rămas numele meu de scenă. Şi dacă vrei, aşa de sonoritate, da, îmi place să spun că e un nume ţigănesc.

Solista de muzica lautareasca, Cornelia Catanga.

„Mândră că sunt țigancă'

– Deci maneliştii de azi sunt şi ei printre aceşti marii artişti?
– O să râzi, dar mulţi dintre ei da. Eu cânt şi manele şi am cântat, vorba aceea, cu toţi băieţii, cu manelişti cu nume mari, dar cinstit, nu sunt genul meu preferat.
– De ce, e o problemă de cultură muzicală?
– Nici vorbă. Asta nu cred că ţine de cultură. Eu ştiu elevi la Liceul de Muzică, studenţi la Conservator care sunt manelişti în toată regula. Fac game la pian şi între timp mai exersează' câteva acorduri din Nicolae Guţă. Nu, pur şi simplu sunt băieţii, maneliştii cei buni, care cântă acest gen de muzică mult mai bine decât mine. Ce rost ar avea să îi încurc pe acolo?
– S-a spus că ea, maneaua, este un gen inferior de muzică. Este?
– Nici pe departe. Eu cred că percepţia unora despre manele e simplistă. Ea, maneaua este un fenomen muzical. Nu e cu nimic mai prejos decât alte genuri. Nu e atât de complexă, e mai lineară melodic, dar nici vorbă să fie mai proastă compozițional. Adi Minune, sau Guţă sau Arabu, şi toţi ceilalţi spre exemplu, nu ar fi mai mult decât unii din miile de cantautori, dacă ceea ce transmit ei publicului nu ar fi de calitate.

Valori bune și valori rele?
– Dar există poate, acolo în sufletele şi în minţile oamenilor un fond pe care mesajele lor transmise prin manele, îl consolidează, se pliază exact pe nevoile lor? Sunt manelele valori bune?
– Nu există valori bune şi valori rele. Poate că muzica lor, a maneliştilor e destinată unui anumit fond sufletesc. Important este însă, ca lumea să știe să discearnă muzica valoroasă de muzica de prost gust, care promovează vulgaritatea şi agresivitatea.
– Cu toate astea, parcă ceea ce numesc unii artă muzicală nu prea rimează cu Merţanu, banii, să moară toţi duşmanii', nu?
– De ce nu? E o formă de artă muzicală, care acum are priză.
– Şi din care se câştigă foarte mulţi bani…
– Este adevărat. Toată lumea vrea să cânte manele, fiindcă aşa se fac banii mai repede. S-a făcut însă prea multă vâlvă în jurul manelelor, prea au fost mediatizate pe toate posturile de televiziune. Eu sunt convinsă că este o problemă de percepţie. Nimeni nu ascultă numai manele, ele fac parte dintr-un „moment' al vieţii, fiecare încearcă să găsească ceva în ritmurile lor. Distracţie sau alinare sau altceva. La fel de convinsă sunt şi de faptul că toată lumea a ascultat măcar o dată, de curiozitate, o manea. Aşa că nu poţi să fii aşa tranşant să împarţi lumea în manelişti şi non manelişti.

Muzica bună merge în suflete
– Şi atunci care este muzica bună, în care să „credem'?
– Muzica bună e cea care merge la suflet. Că este manea sau lăutărească veche e puţin important. Atâta vreme cât o cureţi, o fereşti de impurităţi, ea, muzica bună, nu va pieri niciodată, va trăi cât timp vor mai fi oameni cu suflet bun.
– Totuşi cea mai mare pondere în public este cea a manelelor.
– A „manelei moderne' ca să zicem aşa, cea pe ritmuri orientale, cu acorduri susţinute electronic de orgă, de sintetizatoare. Fiindcă maneaua nu e o „invenţie' ea s-a cântat de pe vremea lui Fărâmiţă Lambru şi a lui Budală. Și Gabi Luncă are manele… E „maneaua lăutărească', cu instrumente clasice, cu ţambal, cu acordeon.
– Şi care din ele este „pe val'?
– Ştii cum e asta? La urma urmei fiecare ascultă ce vrea, dar să nu se facă o campanie naţională pentru muzica de o calitate îndoielnică. Sunt manele care vor rămâne în muzică aşa cum sunt şi din cele care s-au uitat deja. Aşa e în toată muzica de petrecere, ca şi în cea lăutărească. De altfel, lumea va şti să cearnă ceea ce e valoros de ceea ce e doar o modă de-o vară.

„În venele tale curge cântecul'
– Cum se face că nu prea pleci prin alte ţări?
– Nu cred că vreau să plec, cu toate că am multe invitaţii din străinătate, de peste Ocean. Dar, în primul rând, mie mi-e o frică teribilă de avion, de zbor. Şi după aceea, singurul loc în care mă simt cu adevărat bine este acasă la mine, cu familia mea. Pentru că ei sunt marele meu noroc în viaţă. Ştii că fără el, fără soţul meu, eu aş fi renunţat la muzică?
– Când asta?
În 1991 când s-a prăpădit mama mea, am fost aşa de distrusă că am zis gata, s-a terminat, nu mai cânt, mă las de meserie. Atunci Aurel, soţul meu m-a convins să n-o fac. Atâta s-a ţinut de capul meu că m-a convins sa reîncep. Mi-a spus așa: „Tu, dacă te laşi de cântat, vei îmbătrâni foarte repede, pentru că în venele tale curge cântecul' Şi avea dreptate, m-aş fi ofilit ca o floare fără lumină. El a fost cel care m-a introdus apoi în „lumea bună', căci am cântat numai la lume importantă, la mari personalităţi şi aşa am reînceput să fiu cunoscută, apreciată să fiu căutată de televiziuni şi casele de discuri. De atunci, apar cu acordeonul şi pe scenă, chiar mă las filmată în videoclipuri.
– Lucru rar, inedit.
– Cum zici, rar. Pentru că sunt singura femeie din muzica de petrecere care cântă şi cu vocea şi la acordeon. Acum am o perioadă bună, excelentă, am un succes teribil, de ce să n-o spun? Dar cu vreo 20 de ani în urmă, dacă mă vedeai, eram şi mai şi: când se ştia că mă duc eu la vreo nuntă, se urca lumea pe case, de jur împrejur, ca să mă asculte şi să vadă în curtea omului. Eeei Doamne, ce vremuri erau alea!…

– Asta sună ca şi cum ai fi mândră că eşti ţigancă, atunci când mulţi ascund asta.
– Eu nu. Eu oriunde mă duc, peste tot spun că sunt ţigancă şi m-aş supăra dacă cineva mi-ar spune că sunt româncă. Sunt mândră de originea mea ţigănească, de limba mea, aşa cum sunt mândră de valoarea muzicii mele şi îmi place să cred că reabilitez imaginea naţiei rroma, care sunt o naţie cu suflete de artişti şi o nație care a dat lumii mari artişti.

Foto: Hepta

Citeste și:

Dosar Special, ultimii lăutari autentici ai României: Nelu Ploieșteanu, ultimul mare lăutar al mahalelei bucureștene

Dosar Special: Ultimii lăutari autentici ai României, morți de Covid: GABI LUNCĂ, CORNELIA CATANGA, NELU PLOIEȘTEANU

 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Recomandari
Publicitate
substantial.ro
Libertatea
CSID
Descopera.ro
Life.ro
Retete
Baby
VIVA!
ELLE
Diva Hair
Sfatul parintilor
TV Mania
Shtiu.ro
Mai multe din Avantaje.ro