DOSAR Exodul mamelor: “Să-ţi îmbrăţişezi copilul sau să-i cumperi de încălţat?”

mama si fiica triste

Drama lor şi a „orfanilor migraţiei' impresionează Europa. Dar de ce nu şi pe noi?!

Despre femeile care muncesc în străinătate nu se vorbeşte decât ca fiind „cash cow'-ul României, cele care sporesc semnificativ PIB-ul, şi când vreun alt copil îşi pune capăt zilelor de dor şi disperare. Între cele două extreme, sunt poveşti de viaţă zguduitoare, care rămân nespuse.

Mame care îşi lasă casele, copiii şi pleacă, aşa cum plecau pe vremuri bărbaţii la război. Pleacă să îngrijească bătrânii şi copiii altora, ca să le asigure celor rămaşi acasă strictul necesar. Pentru că nu le stă în putere să le ofere locuri de muncă, oameni şi organizaţii din ţară şi din afara ei pansează răni dintr-un război pierdut, care nu trebuia să aibă loc.

 

Semnează «Lenuş Nechita», ca să protejeze identitatea fiicelor sale. A plecat dintr-un orăşel industrial în care, de ani buni, din punct de vedere economic, nu se mai întâmpla nimic. Acestea sunt fragmente din scrisorile ei.

Sufocata de datorii la banci, mama singura cu doua adolescente, a decis sa plece din țara pentru o vreme. În Italia, fiecare zi a fost un lung test de supraviețuire. În fiecare zi ma temeam ca ar fi putut sa cedeze si sa puna capat singura necazurilor. I-am spus sa-mi scrie și asta a ajutat-o sa se detaseze, sa-si recapete respectul de sine. (Aurora Martin)

Spre Cetatea eternă!

mama si fiica imbratisate

„O ultima privire către cele două fetițe ale mele, de 16 si 17 ani, zâmbete si încurajari, promisiuni că vor avea grija una de alta. Nu auzeam nimic. Priveam pe fereastra mașinii si gândeam: «Înca pot coborî! Nu plec! Nu trec granița!» Controale de pasaport, emoții necunoscute, teama instinctiva fața uniforme. Nu te întreabă nimeni: «Chiar vrei sa pleci din țara ta?» […]

Orașul meu e sărac si mic. Fara industrie, cu o armata de navetisti. Am auzit mame care-si bat copiii pentru ca au mâncat un crenvursti în plus, desi ele luasera pentru 2 zile. Copil de 8 ani batut pentru ca a mâncat zahar si mama nu mai are cum îndulci ceaiul celui mic. […] Nu-mi dezlipeam ochii de la telefon, citeam mesaje vechi, urari de bine…

Nu mai eram nimic. Eram un zero care se plimba prin lume. Când nu ai bani nici sa te întorci, nu ai unde sa te întorci, nu ai de ce, te simți gonit, atunci esti nevoit sa rabzi tot si sa mori picatura cu picatura. Roma! Cetatea eterna! Simțeam doar foame si parca nu eram eu.

Ochii mei vedeau copaci ciudați, flori necunoscute, ruine si cladiri antice. Vedeam belsugul din magazine si mulțime de obiecte noi, dar nu simțeam nimic. Nu mai aveam lacrimi, nici gânduri. Nu mai eram eu!

Creioane, cozonaci, adidaşi…

„Mulți vin aici cu elan, cu dorința de a schimba ceva în bine. Au o familie care-i susține, au un vis de realizat. Cei mai mulți, însa, vin pentru ca nu mai au încotro. Ca si cum ai parasi o casnicie care a dat gres. Eu am luptat mult pentru a-mi creste copiii.

La un moment dat, N (fata mea ce mare), desi lua în fiecare an premiul întâi, la sfârsitul clasei a IV-a s-a ridicat si a spus ca nu vrea sa faca fotografia de sfârsit de an. «Mama nu are bani s-o plateasca!» Mi-am dat seama ca o luasera grijile casei de timpuriu.

Copiii României cresc cu grija că nu vor avea ce mânca seara, că nu au bloc de desen, că dacă se rup tenișii nu au cu ce iesi în drum. Îsi lipesc pantofii, deseneaza doi cu o singura pensula, învața în grup pe o singura carte. Majoritatea femeilor care vin în Italia îsi lasa sufletul acasa, dar trimit creioane si jucarii, cozonaci si adidasi.

Aici nu sunt saci cu bani în mijlocul drumului

„La un moment dat, fetița mea, alintata si blonduța (R), mi-a trimis un mesaj. Spunea ca m-a visat, ca în vis ne jucam pe o câmpie si ca-i e tare dor de mine. Cum sa-ți explic: faci un efort interior urias sa-ți controlezi emoțiile, blochezi toate manifestarile de afecțiune.

O vecina din țara care munceste aproape de Torino mi-a spus: «Ai grija, aici e periculos sa începi sa plângi, ca nu te mai opresti!» Dar se dărâmă toată tăria ta când citești că puiului tău îi este dor. Ma simțeam vinovata pentru suferința ei; ma întreb daca sunt o mama buna sau nu. Ce e mai bine, sa–ți îmbrațisezi copilul sau sa-i cumperi de încalțat? […] Nu poți sa-ți imaginezi câți români sunt aici; primul meu loc de munca era în vârf de munte. 7 case la care lucrau 5 românce.

În Roma si pretutindeni, auzi vorbindu-se româneste pe strazi. Si ma gândesc ca sunt mulți care înca ar vrea sa mai vina, dar nu stiu unde si cum sa faca. De asta, te rog să povestești câte ceva din ce-ți scriu. Să se știe, nu e glumă, se doarme pe lângă un gard, pe o pânză întinsă între pomi, se suferă de foame și mai ales de dor. Nu e nici un sac de bani în mijlocul drumului. […]

Cum apără România interesele celor care dorm în canal si trimit bani în țara? Din banii astia se ridica magazine, case, se fac ateliere, se cumpara materiale, se investeste… Daca timp de 6 luni n-ar mai intra în țara bani din Italia sau din Spania, s-ar reduce, cred, la jumatate tranzacțiile din țara. Tu, cel care te topesti pe picioare de dor, sau poate de foame, sau esti bolnav, cui te adresezi? Si oare de ce a trebuit sa ajungem aici ca sa ne crestem copiii?

Citește continuarea în pagina următoare

Viaţa, între un pachet şi altul trimise acasă

„Azi am trimis un pachet acasa si masina care l-a luat era plina vârf de alte pachete. Muncesc saracii români… De sarbatori, mergi pe strada si auzi cum vorbesc la telefon: «Ți-a placut, ma? Dar puloverul i-a venit lui ala mic? Bine, ma bucur, spune ca-i trimit si o bicicleta când pot. Aveți grija de voi!»

Ar fi mai usor sa trimiți doar bani. Dar n-ai mai împacheta tu. Când am facut primul pachet, nu te mint, am intrat într-un supermagazin si, mergând printre rafturi, m-am întors ca si cum as fi vrut sa întreb:«Ce zici, mama, vrei cornuri?» Am început sa plâng în magazin pentru ca nu era nimeni lânga mine.

mama si fiica triste

Pachetele acestea sunt o punte între noi si cei de acasa. Vorba aia, e de la mama! Singura parere de rau e ca nu vezi bucuria pe fețele lor. Si când suni sa vezi daca le-a placut promiți mereu: «Lasa ca va mai trimite mama. Peste doua luni.» Asa trece timpul, între un pachet si altul, la un moment dat rostul tau e sa stii ce le lipseste si ce-ai mai putea trimite, sa le fie viața mai usoara.

Vei sti astfel ca-si prinde parul cu bentița pe care ai trimis-o tu, ca în fiecare dimineața bea ciocolata trimisa de tine, ca de câte ori foloseste crema de mâini se gândeste la tine… Pachetele nu sunt pentru ei, ci pentru noi, sa ne facem simțita prezența acasa. «Uite, mama e puțin plecata, dar te înconjoara prin toate obiectele pe care le trimite cu dragoste.»

Mama şi merele

„Într-un timp, pregateam copii la limba engleza si stabileam împreuna cu fetele ce urma sa cumparam pentru casa cu acei bani. Le-am învațat ca pot economisi si ele, sa-si fixeze un scop si sa-l realizeze. Au dorit rachete de badminton. Nu dupa mult timp, si le-au cumparat. Au fost foarte mulțumite ca au rezistat tentațiilor de a cheltui banii la magazinul din colț.

Le-am felicitat si le-am spus sa-si fixeze un alt scop. Mi-au raspuns repede ca deja s-au gândit: urmau sa faca economii si sa cumpere… un kg de mere! Asta pentru ca ori de câte ori voiam sa cumpăr, vedeam ca prețul este mai ridicat decât al portocalelor venite de peste mari și țari. Mă supăram din cauza speculei si renunțam.

A da fructe unui copil în România este un lux. Asa ca spalam vasele si eram hotarâta sa trec peste orice, sa nu simt umilința. Copiii mei aveau nevoie de mine. Si de mere.

Familii destrămate pentru o canapea şi două fotolii

„E din nou Crăciunul! Sufletul meu s-a cicatrizat! Nu trebuie scormonit… Am întâlnit un român care spunea: «Familia mea s-a destrămat pentru o canapea și doua fotolii!». Am fost vânduți de o societate în care trebuie sa ai canapele, și covoare, și masini, și mobila noua! Trebuie să ai, nu contează ceea ce ești!

Aud vocea mamei care spune: „Stai, mama, acolo!. Timp de mai bine de patru ani am gândit ca ma voi întoarce peste o luna, peste 6 luni, peste un an, peste… Timp de mai bine de patru ani am luptat cu dorul, cu disperarea de a-ți fi pierdut lumea ta… România mea e o rană deschisă! Îmi e dor de cea care eram acolo, dar nu mai pot fi niciodată! Am ales: o ascult pe mama!

Lenuș Nechita

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2

Recomandari
Publicitate
ziareonline.ro
Libertatea
CSID
Descopera.ro
Life.ro
Retete
Baby
VIVA!
ELLE
Diva Hair
Sfatul parintilor
TV Mania
Shtiu.ro
Mai multe din Povesti adevarate