Doctor de suflete, intre America si Romania

Doctor de suflete, intre America si Romania

Doctor de suflete, intre America si Romania

O romanca reuseste sa devina un psihiatru celebru in New York, dar nu uita ca are o datorie fata de tara in care s-a nascut si de oamenii aflati in suferinta.



Psihoterapia, specialitatea dr. Juliet Nichols, e o metoda de tratament careia putini ii inteleg importanta. Pentru un necunoscator pare asezata undeva la granita dintre real si ireal. E o punte intre concretul vietii noastre zilnice si impalpabilul trairilor umane. E vorba despre enorm de multa medicina, dar si de inspiratie si o intuitie fara gres. Asa repara ea mintile si sufletele oamenilor.



Despre drumul catre excelenta in psihiatrie vorbeste simplu, ca si cum ar fi ceva usor, ca si cum povestea ei n-ar fi inceput brusc, ca o aventura visata in copilarie si dusa pana la capat intr-un fel romantic si aventuros. De fapt, este “artizanul” propriei sale cariere medicale – un drum pe care il stiu teribil de complicat si de greu, parcurs insa in lumea americana, o lume uluitoare si fascinanta, dar total diferita de cea europeana.



Prima impresie este decisiva: o femeie eleganta si dezinvolta, cu un zambet larg si deschis. Nu pare sa fi trecut cu mult peste 40 de ani (si pentru ca nu este politicos, renunt sa intreb direct ce varsta are), dar totul la ea, de la tinuta la ceea ce spune, atrage si fascineaza. Inalta, serioasa, decisa, cu o privire un pic sever-cercetatoare, cu o figura luminata de zambete sincere, Juliet Nichols are in urma o cariera stralucitoare si inainte, un “ocean” de responsabilitati din care, insa, nu lasa sa se vada nimic.



O intreb de ce a ales o cariera intr-un domeniu atat de dificil si de laborios, stiind ca sunt atat de putini, chiar medici renumiti, care sa indrazneasca sa faca acest pas; se gandeste cam cat ai clipi din ochi, apoi raspunde: “Pentru ca, in ciuda tuturor dificultatilor, n-am vrut sa renunt nici o clipa la ce am decis sa fac in viata. Pentru ca sunt o luptatoare, care stie ca ceea ce a construit pana aici este, deja, un semn lasat in urma. Pentru ca vreau ca o parte din drumul unor oameni catre viata normala, ori catre propriile trairi sa fie desenat de mana mea si sa stiu ca ei ma respecta pentru asta”.



Zambeste. Deschis, larg, sincer. Povestea lui Juliet este simpla, pare ca n-ar avea nevoie de prea multe cuvinte: o doctorita tanara din fostul lagar comunist ia viata in piept si pleaca tocmai in partea cealalta a Pamantului. De aici incolo, odata decizia luata si pasul facut, incepe greul: ani lungi in care a trebuit sa invete o alta specialitate medicala, o alta limba, in care a vazut ce inseamna munca in spital, cazurile grele, lupta cu boala, lipsa de bani, dorul… A suferit cel mai mult fiindca a trebuit sa-si lase fetita in tara, la bunici, si vreme de cinci ani a putut sa o vada doar in imaginile de pe niste casete video trimise regulat din Romania.



Ceea ce a tinut-o pe “linia de plutire” a fost faptul ca stia ca bunicii o iubeau si o ingrijeau ca si cum ar fi fost ea insasi acolo. Si apoi simtea ca acesta trebuie sa fie drumul ei in viata. Drumul catre o “provocare”, cum spune. O provocare pe care a acceptat-o si a invins. Nu, nu s-a luptat, adauga, cu un zambet delicat, cu mentalitatile masculine, cu misoginismul; a primit din partea barbatilor cu care a lucrat doar respect, apreciere si o mana de ajutor atunci cand a cerut-o.



Si iata ca, acum, numele Juliet Nichols este legat doar de performanta medicala. Simpla enumerare a studiilor si pozitiilor ocupate de-a lungul carierei dureaza mult si contine denumiri complicate si grele, in spatele carora se ascunde, de fapt, un singur lucru, mai simplu decat pare: un profesionalism desavarsit.


Juliet este psihiatru practician in New York, este director general al sectiei Eating Disorder Outpatient Clinic de la Mather Partial Hospital, o clinica specializata in tulburarile de comportament alimentar, lucreaza cu unele dintre cele mai importante clinici de psihiatrie americane, precum J.T. Mather Memorial Hospital si Island Nursing Home, si are propriul cabinet privat la Mount Sinai Hospital din New York.



Din 2002 este medic primar in psihiatrie si neurologie, dupa ce a primit distinctia Rezidentul Anului 1999 in psihiatrie si stiinte comportamentale si a urmat cursuri de specializare la Stony Brook School of Medicine, la celebrele Harvard Medical School si Cornell University. Are o diploma in psihoterapie psihodinamica si psihanaliza, obtinuta la New York Medical College, si o specializare in geriatrie la Albert Einstein College of Medicine.



Doctor de suflete, intre America si Romania



Suna uluitor pentru mine, unul; ii marturisesc ca in ceea ce ma priveste, o sedinta de psihoterapie se reduce la ceea ce am vazut prin filme: o incapere dominata de o tacere consistenta, aproape materiala, in care patrunde lumina blanda, estompata, a amiezii; apoi canapeaua comoda din piele, masuta joasa si poate o cana aburinda cu ceai aromat, peretii zugraviti in culori calde si atmosfera placuta, care te face sa atipesti.



De fapt, imi spune zambind, nici nu sunt prea departe de realitatea din cabinetul ei, de tehnicile terapeutice pe care le aplica zi de zi. “Ca sa poti sa depasesti stresul unei pozitii de top in psihiatrie, al responsabilitatii serioase ce sta pe umerii tai, trebuie sa-ti placa ceea ce faci. Eu am avut sansa sa fac ceea ce mi-a placut, dar am si ‘facut’ sa-mi placa ceea ce faceam. Foarte important este sa transmiti celor din jurul tau seriozitate, hotarare si sa nu-ti pierzi… feminitatea.



Se spune ca oamenii frumosi obtin mai usor si cu mai putin efort succesul. Pentru o femeie este important, chiar daca nu este frumoasa, sa se faca… placuta.” Munca ei e ca munca unui chirurg. Ii spun asta si confirma cu un gest elegant: “Da, e bine spus. Un fel de chirurg al mintii, care, asa cum se intampla si intr-o sala de operatii, taie, desface adanc, tot mai adanc, pana ce ajunge la o rana pe care o coase sau extirpeaza tumoarea de acolo. Vezi tu, nu-i vorba despre ceea ce faci. Ci de insasi viata omului din fata ta”, spune Juliet, surazand enigmatic.


Trebuie sa patrunzi in mintea celuilalt. Un amanunt, o emotie, o amintire, o carte, o persoana sau un tablou pot sa fie scanteia. Apoi incep cautarile. Sute si sute de incercari, combinatii, intrebari, amanunte, nuante. E o cautare ce poate deveni uneori dureroasa. Simti ca acolo trebuie sa fie si altceva, dar e foarte greu sa descoperi ce anume.



E ca un drum, ca un labirint. Urca, coboara, se infunda sau se intoarce. E complicat fiindca nimeni nu stie exact drumul prin creier. Nu exista nici o harta pentru o astfel de calatorie. Exista doar repere, cateva puncte fixe si o mare de intrebari prin care fiecare trebuie sa-si gaseasca singur calea. Acolo, la capat, insa, trebuie sa fii singur. Numai tu si mintea pacientului. E o singuratate cosmica, pe care nimic n-o poate imblanzi. Nici onorurile, nici mangaierile, nici banii, nici macar dragostea. Trebuie s-o traiesti singur si asta face aceasta profesie atat de dificila.”



Planuri si proiecte in si pentru… Romania

Despre ea povesteste atent, ca sa nu spun protocolar, si cu oarece zgarcenie, ca si cum ar fi vorba despre altcineva, care nu este de fata. Este casatorita, e indragostita de sotul ei la fel de tare ca in prima zi, are o fata minunata, Andra Otilia, care este studenta la Londra si careia ii este cea mai buna prietena.


Scrie carti pentru publicul larg, nespecialist, pentru oamenii care au suferinte despre care poate nu stiu (un volum i-a aparut in Romania), vrea sa-i invete si pe altii despre tulburarile psihologice, are o rubrica speciala pe site-ul Editurii Curtea Veche, unde oamenii ii pot adresa direct intrebari, o pot consulta si isi pot expune problemele, va invita in tara mari psihiatri americani, nume celebre ale medicinei, si mai are o idee legata de comunitatea romaneasca, un proiect cu serioase implicari sociale: sa deschida un camin de ingrijire a batranilor, generatia cea mai defavorizata inca in Romania, cei de care, din pacate, nu se mai ocupa aproape nimeni.


Poate ca undeva, in adancul inimii sale, simte si stie ca aceasta cautare a echilibrului intre o cariera stralucita si o familie deosebita a fost ca o cautare a propriului suflet. A fost poate o lupta necesara pentru echilibrul interior al unei femei sensibile, care a ales sa fie o femeie speciala.


Text: Adrian Ciltan; Foto: Octav Nitu, arhiva personala



Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2

Recomandari
Libertatea
Publicitate
Huff
VIVA!
Retete
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Cariera