Cu Ada Condeescu despre filmul românesc: povești simple, făcute onest și cu talent

20.02.2017, 15:55 . Actualizat 22.02.2017, 16:16

Homepage / Vedete

Revista Avantaje i-a decernat tinerei actrițe trofeul Femeia anului 2011 în calitate de Ambasador al Artei Româneşti peste Hotare. Astăzi, la 28 de ani, CV-ul ei cuprinde doar roluri principale. Recent, s-a prezentat în fața publicului în ipostaza de artist fotograf, la nivelul cu care ne-a obișnuit: magna cum laude.

Unde ți-ai petrecut copilăria?

În București. M-am tot mutat. Am stat inițial în Crângași, apoi în Bucureștii Noi, după care, prin zona Victoriei. Tatăl meu a fost director la Muzeul Literaturii Române timp de 17 ani, mama lucrează acolo în continuare. Am avut o copilărie foarte frumoasă, cu mulți artiști, cu vernisaje multe, cu actori, cu regizori, cu petreceri…

Ai debutat cu o frumusețe de rol principal cu care ai avut mult succes…

Eram în anul III de facultate când am făcut filmările la „Eu, când vreau să fluier, fluier'. Eram la masterat când a ieșit filmul și, într-adevăr, am avut succes, am călătorit foarte mult cu el prin lume. Am muncit mult ca să obțin acel rol. Au fost aproape șase luni de casting.

Mă gândeam că nici nu se mai face dacă durează așa de mult. A fost o bucurie foarte mare și o împlinire ca, după atâtea luni de așteptare, în care au trecut sute de oameni pe la casting, eu să fiu cea care a primit rolul.

Dacă stau să mă gândesc, nici nu ai făcut roluri mai mici. Ești constant la apogeu.

Așa este, au urmat tot așa, roluri principale, în special în producțiile de la noi, dar și în străinătate. Am mare drag atunci când văd într-un film sau într-un spectacol de teatru rolurile secundare, mai ales că, în general, oamenii sunt foarte atenți să-și facă bine treaba, chiar atunci când sunt în planul secund.

N-aș avea o problemă – dacă personajul mi-ar plăcea, dacă povestea mi-ar plăcea, aș face și un rol de anvergură mai mică. Dar, da, deocamdată sunt fericită că am făcut doar roluri principale pentru că, în felul ăsta, evoluția ca actor e mult mai rapidă. Ai un personaj pe care îl duci cu tine de la un cap la altul al poveștii și atunci înveți mult mai mult.

Timpul de lucru e mult mai greu și mai obositor. Una e să filmezi cinci zile – apropo de energie și de relațiile cu oamenii – și altfel ieși după o lună și jumătate de lucrat cu ei în fiecare zi. Înveți ce înseamnă și generozitatea, și toleranța, și partea asta umană care intervine la un film sau, în teatru, la repetițiile de lungă durată.

Deci, e o viață solicitantă pe platoul de filmare, cu multe provocări…

Este, dar e foarte frumoasă – are o adrenalină extraordinară pe care nu am găsit-o deocamdată în altă parte. Tocmai de aceea, când fac fotografie, simt, așa, o liniște, este exact la polul opus față de actorie. Eu am nevoie întotdeauna să mă reîncarc cumva după un film, dar și după repetițiile de lungă durată. Simt nevoia de o pauză totală.

De cele mai multe ori îmi place să plec din oraș, să fiu undeva, intr-un loc mai izolat – apropo și de zodia Racului. Da, e solicitant, dar, în același timp, nu aș schimba cu nimic asta.

Spune-ne despre filmele făcute în străinătate.

Primul pe care l-am făcut – tot așa, cu un rol principal – a fost „Love Island', în regia Jasmilei Banic, o câștigătoare a Ursului de Aur. E mai mult o comedie romantică și, când am citit scenariul, mi s-a părut destul de ușurel. Vorbind cu regizoarea, am privit mai profund lucrurile.

Și acolo am dat probe. Ea era foarte entuziasmată de mine, dar, fiind vorba despre un triunghi amoros, trebuia să ne brodim toți cu toți. A fost o experiență interesantă, am stat aproape trei luni plecată. Am avut un workshop de pregătire înainte, împreună cu ceilalți doi protagoniști, doi actori minunați: Ariane Labed, franțuzoaică de origine greacă, și Ermin Bravo, un actor bosniac. Ne-am simțit foarte bine împreună, s-au legat lucruri foarte frumoase acolo, pe platou.

În al doilea film, „Frații', din nou am avut rolul principal feminin. Am jucat împreună cu Abdulkadir Tuncer, un actor turc, un băiat mai mic decât mine (în film, fratele meu). E povestea a doi tineri emigranți care pleacă din Republica Moldova către Germania. Am filmat în România, în Austria, în Serbia și în Germania – am fost tot pe drumuri.

Citește continuarea pe pagina următoare

A fost foarte solicitant și din punct de vedere actoricesc. Se întâmplă foarte multe lucruri și, cumva, am avut o mefiență la început, mi se părea că e prea mult pentru o oră și jumătate și că vor ieși, probabil, cinci. Dar am văzut versiunea finală a filmului și am fost încântată.

Filmul a avut o premieră la Festivalul de la Graz, pentru că regizorul, Markus Mörth, este născut la Graz. Oamenii l-au primit foarte bine în Austria. Pe piața internațio nală o să iasă la începutul anului 2017. În film, se vorbește în engleză, dar și puțin în română și în germană. Dar pelicula se bazează foarte mult pe emoție, pe tăceri – seamănă foarte mult cu zona realismului din filmul românesc contemporan.

De ce crezi că filmele românești au atâta succes la festivaluri?

În primul rând, există curiozitatea asta pe care o trezește Europa de Est, cu slăbiciunile ei, cu sistemul ei care nu este pus la punct, pornind de la cel medical, la cel politic și toate celelalte, inclusiv artistic. Dincolo de asta, actorii sunt foarte buni, joacă foarte curat, au un talent nativ pe care școala românească nu-l strică.

Realismul ăsta prinde acum foarte bine, nu mai suntem în zona de film a lui Fellini, a lui Tarkovski. Realismul prinde pentru că omul se identifică foarte ușor cu personajele, intră foarte rapid în contextul poveștii filmului. Eu, ca emoție, sunt mult mai aproape de Fellini, de zona asta italienească, mai bogată sau de zona vizuală a lui Tarkovski; pe de altă parte, și de spirtul rus, cum ar fi Mihalkov, dar, în fine, suntem acum într-o altă epocă.

Iar oamenii se duc la filmele românești în număr mult mai mare în străinătate decât la noi. Cred că poveștile simple, făcute onest și cu talent de actorii și regizorii români sunt cele care ridică filmele.

La un moment dat, de curând, ai fost în China. Cu ce ocazie?

Am fost cu prima ediție a Festivalului de Film Românesc în China, care s-a ținut în Beijing, în Shanghai, apoi în Xian, unde n-am mai ajuns pentru că a trebuit să mă întorc și să plec la Festivalul de film de la Cairo. (Am trecut prin trei continente în trei zile.) „Dincolo de calea ferată' a fost printre filmele prezentate în China.

Ada Condeescu și Alexandru Potocean, în pelicula „Dincolo de calea ferată”

E greu de ajuns cu filmul românesc în partea chinezească a lumii. Din păcate, deși mi-am dorit foarte mult să mă întâlnesc cu publicul după proiecție, mereu l-am întâlnit înainte. Le-am vorbit, am prezentat filmul, dar aș fi vrut să văd, după aceea, reacția lor. Pentru noi, asta e foarte important, mai ales când ajungi undeva atât de departe.

Oricum, e important că am fost până acolo, că filmul a ajuns până în China. Este o lume specială, cu tot ce se întâmplă pe străzi, cu oamenii care nu vorbesc engleza și cu comunicarea care e foarte grea. N-ai decât să zâmbești politicos – ei așa fac, zâmbesc tot timpul și nu știi ce-au înțeles.

Și iată un dezavantaj al filmului. Dacă era teatru, vedeai în timp real care e impresia publicului…

… Sau, oricum, vedeam la final. Chiar nu am ajuns la niciun spectacol de teatru chinezesc, dar sunt curioasă cum reacționează publicul – nu cred că se ridică în picioare la toate spectacolele, cum se ridică la noi, fie că-i bun, fie că nu. E, așa, o tradiție, fiecare se ridică și aplaudă – o fi rămas de pe vremuri.

Chiar nu se simte de pe scenă când se aplaudă din politețe și când se aplaudă din suflet?

Mai degrabă se simte vibrația publicului în timpul spectacolului. Aplauzele fiind după toată nebunia spectacolului și după toată adrenalina aia, nu știu dacă percepția ta e una chiar realistă. Dar în timpul în care joci, simți destul de puternic emoția publicului, starea lui.

Mai ales, dacă joci foarte aproape de public, cum e în spectacolul meu „Trei femei înalte', de la Brașov, în regia Sânzianei Stoican. Acolo e cumva un cadru destul de filmic. Se joacă la Sala Studio, publicul este la 2 metri de noi și simțim foarte clar simpatia omului, momentele în care un copil se mai plictisește și vrea să iasă afară…

Ce are teatrul și nu are filmul, ce are filmul și nu are teatrul ca posibilitate de expresie artistică?

Par asemănătoare, dar sunt total diferite. Dacă te apuci să aduci mijloacele teatrale în film și invers, ai pierdut din start totul. La teatru, chiar dacă ești într-o sală mică, așa cum e cea de la Brașov, trebuie să aduci o emoție mai bine subliniată, corporalitatea să fie mai expansivă, un pic exagerată, tonul vocii trebuie să fie mai ridicat, chiar dacă ești în 50 de metri pătrați.

La film, când ești teatral, sari din cadru și devine deranjant, mai ales într-un film realist. Ce-mi place mie mai mult la film este că se întâmplă totul într-o lună sau două și, cumva, acolo se termină povestea. Arderea este una mult mai mare, trebuie să fie la un nivel mult mai ridicat decât în orele pe care le petreci într-un spectacol, prezența ta pe platou trebuie să fie mai acută, mai puternică.

La teatru nici nu ai cum să arzi la foc continuu timp de o oră și jumătate sau două ore. Și textul te ajută să ai momente de respiro. Nici nu poți să fii două ore în priză, că ai obosi spectatorul, ar ieși oamenii epuizați. În film, când intri dintr-odată în decorul terminat, ai, deja, povestea acolo. În teatru, ai și publicul în față – deci, al patrulea perete –, dar ai și cutia neagră – vorbim de situația clasică, nu de spațiile neconvenționale.

Cumva, transpunerea într-un spațiu care nu este o cameră întreagă, sau nu este un palat, sau nu este un grajd, cere o putere mult mai mare de a imagina spațiul respectiv.

Citește continuarea pe pagina următoare

Ai participat în jurii la festivaluri. Cum se desfășoară activitatea unui juriu?

Ai câteva zile pline – cinci zile, ori șapte zile, depinde de festival – în care vezi cam… trei filme pe zi, ar fi recomandat, dar, de obicei, sunt patru și s-a întâmplat să fie chiar cinci. M-am întors în București și, trei luni, n-am mai putut să văd niciun film. Apoi vine deliberarea.

Uneori, e frumos că suntem invitați să vedem și orașul sau împrejurimile. Am fost la Vilnius, la Sofia, la Sarajevo, la Mons, în Belgia. La Sarajevo am stat cu totul zece zile. Acolo a fost foarte frumos, că erau doar două filme pe zi. Aveam și alte lucruri de făcut, un fel de workshopuri, discuții, conferințe de presă.

E bine că vezi multe filme care în România nu au ajuns. Cumva, și ăsta a fost un scop pentru care m-am dus mai de fiecare dată când nu aveam ceva presant. Sunt filme doar de festival, filme care ajung foarte greu pe internet – eu, oricum, nu mă pricep să dau jos de pe internet, am niște prieteni care mă ajută cu asta. Dar e important să vezi un film de artă pe un ecran mare, cu un sunet profesionist.

Și deliberările…?

De obicei, există un film sau două care se detașează și urmează întrebarea: ce dăm, premiul pentru cel mai bun film sau pentru cea mai bună regie? După care urmează celelalte, vreo trei sau patru premii care mai există. Premiul pentru cel mai bun actor și cea mai bună actriță, iarăși, de obicei, se cam văd de la început.

Dar există și surprize la deliberare, ajungi să vezi diferențe mari de opinii între oameni. Eu sunt o fire luptătoare, așa că nu m-am lăsat niciodată prea ușor, nu prea am făcut compromisuri. E o experiență interesantă și frumoasă.

Zona asta e atinsă și ea de interese geopolitice, de partizanate?

Deocamdată nu am ajuns să fiu în juriu la festivaluri mari, la Cannes, la Berlin sau la Veneția. În momentul în care aduci pe tavă sistemul dintr-o anumită zonă, migrația, traficul de persoane, situația femeii, contează mult care e mesajul unui festival de anvergura asta.

Pe de altă parte, este evident că acele filme au o încărcătură dramatică mai mare, au o formă de exprimare mai intensă, și atunci se ridică. Însă la festivaluri mai mici, cum ar fi cele din Lituania, din Belgia, din Bosnia-Herțegovina, lucrurile rămân chiar la stadiul de artă.

De unde, de când pasiunea pentru fotografie?

O am de mult timp, dinainte de a mă gândi serios la actorie. După ani buni de fotografii, de serii de fotografii, de gânduri, de idei, am ajuns să fac expoziția asta, „Colentina', care este o serie de fotografii din care voi prezenta opt acum. Sunt făcute acum doi ani, chiar în timpul filmărilor la „Dincolo de calea ferată'.

Veneam de la o filmare de noapte în Colentina și era exact ora magică la care noaptea trece în dimineață… Am pornit pe drum când era aproape întuneric, pe ploaie, și, mergând, am ajuns într-o zonă deschisă, pe câmp sălbatic, cu câteva blocuri construite total anapoda, la periferia orașului, acolo, în Colentina, într-o lumină specială, cu ceață…

Părea că totul se naște atunci, în momentul acela, că iese, așa, totul din pământ, și aburul, și florile, și blocurile… A fost foarte special și, într-adevăr, poate cam o oră a durat totul. Și sunt făcute toate în același loc. De-aceea mi-am dorit un spațiu de expunere mic, care să te repună în cadrul ăla, să te înconjoare la 360 de grade.

Autor: Mihaela Serea

Foto: PR, revista Avantaje

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro