Cristian Mungiu: Melancoliile unui nonconformist

Cristian Mungiu: Melancoliile unui nonconformist

Cristian MungiuEste un pic misterios. Sau doar aparent misterios, cum doriti. Viata lui arata ca un lung sir de cadre, ori de idei filmate…

Personaje, fapte, istorii, ganduri in miscare transcrise pe un maculator de celuloid trec zilnic prin sufletul lui. Sunt el insusi.

Am avut sansa de a-i rapi ceva timp si am reconstituit o lume a sa din bucati de realitate, poate inedite, asemenea unui film la care nu poti trage duble.

 


Scena 1, dubla 1
Iesean, serios si cuminte, el pare un echilibrat chiar si in excese, are insa o melancolie pe care multi nu i-au inteles-o. Cand il cunosc, la Gala Premiilor "Femeia Anului 2007", printre zeci de oameni, pare curios, dar nu sunt coplesit. Si asta fiindca asa ma face el sa ma simt.

Stiu pe dinafara descrierile care i s-au facut si incerc sa le verific "pe viu". Da, e tanar, arata doar mai intelept decat il arata anii, e un tip linistit, fiindca nu ridica niciodata vocea, are un bun simt extraordinar, fiindca desi are o sora ultracelebra, nu "lipeste" asta ca pe un afis de el si da, e un sentimental si un sensibil. Se vede.

Scena 2, dubla 1
Cand vorbim, mi se pare ca diferentele de valoare dintre noi se volatilizeaza langa umarul sau. A avut intuitia sa abandoneze mirajul perfectionismului. Nu e un om sofisticat, pentru ca nu vrea ca creatiile sale sa fie elitiste. "Banuiesc ca sunt mai degraba conservator si introvertit, insa arareori ma gandesc la cum sunt. Banuiesc ca sunt ca orice om: uneori mai prost, alteori mai inspirat, uneori mai nehotarat, alteori mai vesel."

Curios, dar am impresia ca imaginile create de el sunt foarte departe de ceea ce ii transforma pe oameni in vedete. Ceea ce nu e adevarat – peliculele lui premiate ma contrazic. Sa fie o poza? O tentatie histrionica? Intreb. Surade: "Nu, nu simt niciodata vreo betie a succesului. Dimpotriva, cred ca am o problema sa ma bucur de lucruri atat cat ar trebui. Traiesc cumva cu o angoasa permanenta ca poate atat am avut de spus – in special in perioada dinainte sa fi decis care e urmatoarea poveste pe care am s-o spun."

Are public in intreaga tara si acum, dupa Palme d’Or, si prin restul lumii. Dar povestile lui sunt smulse direct din realitatea romaneasca. O combinatie de originalitate si cliseu, un soi de pastisa complicata de culoare si sunet, cadre suite unul in spinarea altuia, asemanatoare unui turn Babel cu influente din orice zona a Romaniei, topite in imagini de o uimitoare actualitate.

Filmele sale imbraca modernitatea vestica intr-o haina balcanica poate ingrosata pe alocuri, dar fermecator de reala. Stilul Mungiu este seducator: iti livreaza un anume gen de rasfat vizual, de care constati (uimitor, nu?) ca ai nevoie aproape peste tot – acasa, la bloc la tine, in gradina publica… Se simte acolo o evadare din canoane, pentru ca pe o disciplina oarecum rigida a suprapus libertatea improvizarii. Ceea ce rezulta e sentimentul ca exista cineva care iti stie povestea, tradus prin confortul psihic al unuia de care ii pasa cuiva.

"Ce ma ingrijoreaza e ca am momente in care sunt destul de preocupat de detalii. Inainte sa arunc ziarele vechi, le rasfoiesc intotdeauna sa vad daca nu cumva era prin ele vreun fapt divers grozav care mi-ar da o idee buna." Pai nu acesta e talentul? Nu de aici vine succesul? "Uite cum vad eu treaba asta: pericolul cel mai mare al unui regizor dupa un succes e sa incerce sa analizeze de la ce i-a venit succesul. Nici daca afli nu te ajuta cu nimic." Simplu. Omeneste. Concret.
 

Scena 3, dubla 1
Ia o imbucatura din salata de cruditati din fata, fiindca e vegetarian de ani buni si spune ca mereu este in cautarea farmecului spontaneitatii. Ca iubeste clocotul vietii pus intre disciplina rigida si libertatea totala. Asta simtisem in peliculele lui. Simtisem acolo oare si tentatia de a ocoli o viata sedimentata de prejudecati? Nici vorba.

Imi reteaza decis ideea: "Eu nu vorbesc despre asta in general, dar daca ma suspectezi ca sunt vegetarian doar ca sa fiu la moda, iti zic. Am fost odata la un adapost de animale in Bucuresti, cautand sa recuperez un caine luat de la bloc si am vazut spaima din ochii cainilor alora pe care un ins ii lovea in cap cu o bata. Nu se preocupa sa-i omoare neaparat foarte repede, le zdrobea creierul cu rabdare si facea asta intr-o cusca in care ceilalti caini isi asteptau randul. Eu cred ca daca esti in stare tu personal sa infigi cutitul in gatul porcului, sa-i sfasii artera si sa-l auzi cum urla cand isi da sufletul cu ochii la tine, atunci e ok sa mananci carne. Ma amuza insa oamenii care mananca fripturi, insa nu si organe." Ma inclin in fata argumentatiei. Curat cinematografic.

Scena 4, dubla 1
Apropiatii, prietenii din Iasul natal, spun ca cineastul nu a fost niciodata genul de tip "neinteles". Genul acela visator-filozofic-complicat? Chiar si inainte sa intre la UNATC ori sa se casatoreasca, Cristi a fost mereu un echilibrat de invidiat. Genul acela de conservator care isi gaseste linistea si puterea de creatie in lumea care ii este cea mai aproape de suflet: langa sotia sa, Izabela, si copilul sau, Vladimir. Dar si acasa, acolo, sub dealul Copoului, in lumea impregnata de inconfundabilul parfum iesean.

Arta si biografia lui Cristian sunt mult mai departe de ceeea ce pare ca intelege lumea din prezenta sa. Si din filmele sale, dintre care premiatul "432" este cel in care transcrie aproape perfect o poveste in fond despre suflet, despre pareri si treceri, despre cuvinte si dragoste si despre o fericire provizorie, ca o logica beata. Nu crede, in ciuda succeselor, ca prezentul si viitorul sunt prea frumoase.

De aceea oamenii au tendinta sa idealizeze trecutul. In zece ani de scenarii si filme, nu crede ca a gasit nimic mitic, ci doar oameni care sufera. Mitul e doar o legenda prafuita. Vreau sa stiu daca nu cumva viata lui inseamna doar munca si nimic altceva. Priveste putin in gol si in ochii lui rotunzi si expresivi apare nelinistea. Raspunde cand aproape sa cred ca intrebarea l-a suparat: "Sunt multe momente in viata in care ai de facut mai multe lucruri decat iti permite timpul si trebuie sa hotarasti ce e mai important. Uneori decizi cum se cuvine, alteori dai prea mare importanta unor lucuri care te preocupa pe moment, dar care, atunci cand te uiti inapoi, nu mai par asa de importante".

De o sinceritate nonconformista, ca mai toti timizii, vorbeste nitel agasat despre pelicule si scenarii proprii, dar si despre faptul ca multi ii spuneau ca, intrand in cinematografie, se inhama la o nebunie. "Ca lucrator in film, aloci mult timp profesiei – ziua de munca in timpul filmarii e de 12-16 ore, iar pe toata perioada in care pregatesti filmul esti foarte absorbit, foarte preocupat de personajele tale, de solutiile pe care nu le-ai gasit, de grijile pe care le ai. Sunt momente in care se intampla sa uiti de tine, sa uiti ca viata ta adevarata e cealalta, nu filmul."

 

Scena 5, dubla 1
Vede filmul ca pe un loc frumos si urat in acelasi timp. Ceva ce te tine captiv, dar are un farmec aparte. Vede cineastii ca pe niste prizonieri indragostiti de propria celula, un loc unde acestia traiesc, dar si unde vor muri. Doar ca, din cand in cand, miracolul isi arata chipul… Daca ar fi intrat, in ’86, la Medicina, Cristian Mungiu nu ar mai fi fost scenarist si regizor, ci ar fi devenit domnul doctor Mungiu. Ipostaza "banala" in care nici el nu se vede.

Cristian are un simt al simplitatii delicate, desi nu-l recunoaste. Viata si povestile ei au insa simtul eternitatii, ii place sa spuna. Asa cum pentru el copilul si familia in general sunt, bineinteles, mai importante decat orice altceva, insa el arareori gandeste in termeni de acest gen. Credinta sa este la fel de usor de rezumat: "Trebuie sa faci bine, atunci cand poti".

Doar ca nu simte predestinarea ca pe un drum de neabatut de urmat in viata: "Cred doar ca e bine sa ai o proiectie clara a ceea ce-ti doresti in viata. Daca nici macar nu indraznesti sa-ti imaginezi ca ti se intampla ceva grozav, cred ca va fi greu sa ti se intample." Sfarseste povestea razand, asa cum a inceput: "Uite, de pilda, eu nu ma tem de banal in filme. De fapt, cel mai interesant e cand poti sa faci ceva banal sa capete un sens. In viata de zi cu zi ma simt incomodat de patetisme, de generalizari, de oameni fara simtul umorului."


Biografia neromantata a unui cineast

Cristian Mungiu, poreclit de prieteni Kiki, s-a nascut la Iasi in 1968. A intrat, in 1994, la Academia de Teatru si Film din Bucuresti, pe care a absolvit-o patru ani mai tarziu, dar ca regizor a debutat la 20 de ani, in 1990, cand sora sa, Alina Mungiu Pippidi, i-a adus din Elvetia o camera de filmat cu care a inceput sa-si filmeze familia.

Cristi visa sa devina regizor inca dinainte de Revolutie, dar abia dupa ce a terminat Literele la Iasi, s-a inscris, in sfarsit, la Teatru, dar la primul examen la sectia Regie a Universitatii de Arta din Bucuresti a picat cu brio. Inainte de asta, a picat examenul si la Facultatea de Medicina (prin 1986) si intre 1993-1994, a avut un "an de activitate de bugetar in invatamantul de stat", cand a fost cadru didactic la Liceul Sanitar din Iasi.

La primul examen la regie a cazut "din dragoste", fiindca nu s-a mai prezentat la a doua proba eliminatorie, caci… plecase la Iasi, fiindca ii era dor de iubita lui de atunci, viitoarea sotie, Izabela. Pe Izabela o iubea "de cand o stia", adica din 1991, cand o cunoscuse la "Opinia Studenteasca" pe cand sora lui, Alina, era acolo secretar de redactie si se mutase cu ea in gazda pe aceeasi strada pe care stateau si parintii lui. In acelasi an s-au casatorit si au un baietel, Vladimir, iar de vreo sapte ani, Cristian a devenit vegetarian convins.

Impresii despre film
Cum am vazut eu "4, 3, 2"?

Mama si fiica
Mihaela, 40 ani
"Am vazut filmul cu fiica mea, de 15 ani; eu realizand ca m-am casatorit foarte devreme, poate si de frica unei posibile intamplari asemanatoare, iar Theodora intorcandu-se socata direct la liceu, unde in pauze vezi adolescente bantuind libere, asumandu-si prematur o viata sexuala liber consimtita."

"Norocoasa ca am fost doar spectator"
Daniela, 36 ani
"M-a pus pe ganduri reactia femeilor de 40 – 50 de ani, nevoite – in repetate randuri – sa indure experienta Gabitei. In anii deplinei lor feminitati si-au calcat pe trup si pe suflet, deturnand aberant conditia maternitatii. Asa ca le-am inteles pe cele care, la invitatia mea de a vorbi despre film, mi-au spus "nu pot sa-l vad. Nici acum si nici mai tarziu." Si atunci am realizat conditia mea privilegiata de spectator in comparatie cu a lor, de ‘traitor’ ".

"Asa a fost sa fie?"
Catalina, 23 ani
"Am regasit o parte din viata si problemele celor dragi, o parte din necazurile cenzurate cu un ‘asa a fost sa fie’ oftat. Daca stau bine sa ma gandesc, nu sunt pe deplin convinsa ca le-am inteles."

"Un film profund si adevarat despre oameni"
Adrian, 45 ani
"Mi s-a parut geniala alunecarea in comun. Fiecare am fi putut fi oricine din film. Acolo suntem de fapt noi, cei din Epoca de Aur. La final, am realizat ca nu e un film despre comunism. Ar fi fost inutil. E un film profund si adevarat despre oameni."

Adrian Ciltan.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2 3

Recomandari
Libertatea
Publicitate
Huff
VIVA!
Retete
Baby
TV Mania
Sfatul parintilor
Mai multe din Vedete