Confesiunea unei cititoare: Misterul din biserică, o rugă a unor călugări din antichitate s-a auzit clar străbătând bariera timpului

Cu toții am trecut prin situații pe care nu le putem explica. Cărora nu le găsim logică în mersul firesc al lucrurilor. La rubrica Confesiuni, am primit de la o cititoare o poveste năucitoare. Scrie-ne și tu dacă te-ai confruntat cu situații limită.

Poate nu credeţi în miracole. Nici n-ar fi de mirare. Miracolele nu se întâmplă în zilele noastre. Nici eu nu credeam până mai ieri. Şi nimeni dintr-ai mei. Suntem doar oameni cu scaun la cap, oameni citiţi, vorba aia, dar şi cu frica lui Dumnezeu. Acum ceva vreme însă, am trăit o întâmplare care m-a pus pe gânduri, căci nu i-am găsit înţelesul. Să fi fost un semn, o magie a unor puteri pe care nu le cuprindem? Să vă povestesc.

Eram în prima zi de după echinocţiul de primăvară. Cu o noapte în urmă ziua şi noaptea fuseseră egale şi acum păşeam înspre vară. Zi de duminică, splendidă, cu cer complet senin, de un albastru intens. Am zis să plecăm un pic la munte, la aer curat, în sus către măgurile de piatră ale Buzăului. Am urcat pe jos, cale de kilometri buni, până sus către sihăstrii, dar ciudat, ne simţeam cu toţii uşori şi în formă, fără urmă de oboseală. Copiii noştri au început o leapşă' chichotind prin iarbă, iar eu cu soţul meu şi cu o prietenă am intrat în Biserica din Stâncă din Aluniș. Dana, ea a fost cea care a insistat mai mult să mergem, iar Mihai, soţul meu, a venit şi el, ca să nu fim singure. În biserică nu era nimeni. Liniştea şi întunericul destul de dens ne-au înfiorat dar am păşit hotărâţi înainte. Am stat un timp înăuntru, apoi eu m-am apucat să fac puţină curăţenie prin mica poieniţă din faţa grotelor sihaştrilor, bombănind ceva despre nesimţirea celor care trecuseră pe acolo. Am strâns resturi de hârtie, sticle de plastic și câteva bucăţi de lemn smulse din gardul de protecţie. Am vrut să plec dar m-a străfulgerat o idee şi i-am propus Danei să ne urcăm până sus pe platoul de deasupra bisericii unde exista o chilie săpată adânc în stâncă şi un tron' păgân din piatră despre care se spune că erau aici cu mult înaintea apariţiei creştinismului. După ce-am cotit însă pe cărarea îngustă doar să pui pasul, în dreptul unui bloc de piatra am rămas amândouă pironite pe loc. Brusc în acea clipă s-au auzit de undeva, din văzduh vocile unor oameni. Cântau ceva într-un fel de cor bărbătesc deosebit de melodios. Știți melodia aceea Enigma.. cu corul acela? Părea că sunt acolo undeva, patru-cinci bărbaţi care cântau. Dar unde? În jurul nostru nu era ţipenie de făptură omenească, iar vocile se auzeau de undeva de deasupra, din aer, parcă dinspre culmea stâncii. Clare, dar totuşi destul de depărtate, ca şi cum ar fi fost trecute printr-o pătură de vată. Melodia suna ca o incantaţie stranie, părea cumva ca o litanie bisericească, vorbele se distingeau dar, spre nedumerirea noastră, deşi eram foarte atente, n-a fost chip să prindem vreun cuvânt cunoscut. Şi totuşi, nu păreau străine de limba româna. Doar că era ceva arhaic. Prea vechi ca să-l putem înţelege. Totul a durat aproape un minut, cam cât o strofă aşa, să zicem. Apoi nu s-a mai auzit nimic. S-a întrerupt, scurt, ca şi cum cineva de acolo ar fi apăsat un buton. Ne-a trecut un fior ca de curent electric şi cred că ne-am strâns instinctiv una în alta ca de frig.

Citește și...

Bobby Păunescu, dezvăluiri despre relația cu Monica Bârlădeanu la 11 ani de la despărțire: „Am fost logodiți la biserică'

Cum a arătat Gina Pistol în cele două rochii de mireasă. Cuplul le-a pus mai multe condiții invitaților la nuntă

Ce facem? Mergem mai departe?', am întrebat în şoaptă Nu ştiu. Eu nu mai am curaj. Parcă am fi pe un teritoriu interzis', mi-a răspuns Daniela. Totuşi cântecul straniu n-avea nimic ameninţător în el. Fusese blând şi cumva molatic, ca şi cum doar ne dădea de ştire că acolo mai era ceva. Cred că ne-am gândit amândouă al acelaşi lucru, căci am pornit încet mai departe. Am ajuns repede sus dar n-am mai îndrăznit să urcăm pe piatra roasă de vreme a tronului' păgân, aşa cum avusesem de gând. După ce am stat câteva minute, pe platoul micuţ al culmii, la întoarcere, când am ajuns lângă blocul de piatră de unde am auzit acel cor, ne-am oprit aşteptând. Oare nu se va mai auzi o dată?' Nu, nu s-a mai auzit, si am păşit mai departe destul de repede. Mi-am adus aminte că-l lăsasem pe Mihai jos la poalele stâncii. M-am repezit să-l fac atent. Da, auzise si el. Începuse deja să urce către noi vrând să vadă călugării care cântau'. De unde călugări Mihai, că aici nu mai sunt călugări de câteva sute de ani?'. Am rămas puţin lângă intrarea în chilia de piatră unde vieţuise cu cine ştie câtă vreme în urmă un sihastru. Totul era atât de ciudat încât am păşit dincolo de pragul cioplit în stâncă să ne convingem. De ce anume, nici noi nu prea ştiam. Că nu era nimeni înăuntru… Vreun individ pus pe glume, sau eu ştiu, poate vreun semn, o indicaţie ceva. Căutam să înţelegem. Am aprins bricheta soţului meu.

Ce taină înfiorătoare ascundea chilia din stâncă? Bricheta lui Mihai, un Ronson metalic, extrem de rar şi cu care el se mândrea ori de câte ori avea ocazia, s-a stins, consumată toată şi, împresuraţi brusc de întuneric ca de un val rece, am ieşit afară. Şi atunci am auzit din nou!

Aceleaşi voci, acelasi cor, fără nici o diferenţă. Limpede, cumva armonic şi copleşitor de real. Părea că vine de acolo de lângă noi şi în acelaşi timp se depărta ca suflat de adierile vântului. Recunosc că o clipă chiar ne-am întrebat dacă nu cumva chiar exista un cor prin zonă, dar în locurile acelea aproape uitate de lume, nu a fost niciodată un cor bisericesc. Şi apoi, deşi cunosc destul de bine mai multe limbi, cuvintele acelea, în ciuda faptului că ne sunau în auz extrem de familiar, nu puteau fi înţelese. Ne-am concentrat să desluşim măcar o prepozitie, o silabă, ca să ne dăm seama în ce limbă se cânta, dar zadarnic. N-am recunoscut nimic. Am pornit înapoi tăcuţi, fiecare căutând o explicaţie.

Credeam că asta fusese totul, dar magia acelei zilei nu se sfârşise. La aproape doi kilometri mai jos de biserică, prin locurile izolate ale văii, prin care nu trec decât arareori, ciobanii, privirea ne-a fost atrasă de o sclipire în iarbă. Era o brichetă perfect identică cu cea consumată de Mihai cu o ora înainte. Acelaşi Ronson metalic, cu vulturul american ştanţat pe ea. Era însă plină. Parca răsărise din pământ, acolo în vârful muntelui. Cine de prin satul sărac din vale ar fi putut lăsa acolo o asemenea brichetă? Ori ce turist, din cei cinci-şase ce au curiozitatea, într-un an, să urce în acele pustietati, să fi pierdut una identică? Era ciudat, nespus de ciudat. Era chiar ca o plată. Ca un fel de compensaţie pentru taina căreia îi fusesem martori.

Citește și...

Transformarea aeroportului Henri Coandă: Un pas mare înainte, dar cu costuri temporare

Cum a arătat Gina Pistol în cele două rochii de mireasă. Cuplul le-a pus mai multe condiții invitaților la nuntă

Şi acum mă întreb ce-a fost atunci lângă noi? Semnul unei divinităţi păgâne, urme miraculoase uitate de timp, o prezenţă neînţeleasă, ori poate un mesaj al vreunui alt univers, cu marginea căruia ne-am intersectat o clipă?… Voi ce spuneţi? Eu nu mi-am răspuns niciodată!

Foto: 123rf

Citeste și:

Confesiunile unui model de videochat. Ce a pățit de la un software piratat

Confesiunea unei cititoare: Prietena mea cea mai bună a fost 5 ani amanta soțului meu…

Confesiunea unei cititoare: Nu i-am spus soțului meu că am cancer….

Citește și următorul articol:

Poveste adevărată: Bianca îi povestește lui Flick Domnul Rimă cum a aflat că are Coronavirus