Confesiunea unei cititoare: Nu i-am spus soțului meu că am cancer....

Să afli că ai acest diagnostic este hotărâtor. Nimic nu mai e la fel, iar tu, ca femeie te schimbi și pe dinafară și pe dinăuntru. Abia dacă te mai recunoști în oglindă. Nu-mi dau seama nici acum după 3 ani cum de, în perioada aceea, nu și-a dat seama soțul meu că lângă el în pat, în casă, în viață, se afla altă femeie. Pentru că eu eram complet alta.

Am primit diagnosticul de cancer de sân în urma unei suspiciuni a doctorului estetician la care mă dusesem pentru implanturi cu silicon. Voiam sâni mai mari, nu sâni cu cancer. Am primit a doua variantă…

Au urmat investigații, mi s-a confirmat diagnosticul de carcinom mamar invaziv NST grad Nottingham 3.

Am tăcut mâlc, n-am spus nimic, mi-am continuat povestea cu implantul de silicon, cu mofturile că am sânii mici, cu capriciile de femeie răsfățată și am început investigațiile serioase, să văd ce pagube colaterale există în organism. Nu aveam metastaze. Dar trebuia făcută urgent chimioterapia + ședințe de radioterapie, urmate apoi de mastectomie totală.

Mi-am tăiat părul și mi-am cumpărat 3 peruci diferite ca să par în ochii celor care mă știau la fel de trăznită și de smucită… La birou mergeam mai rar, lucram cu soțul meu la firma proprie și îmi permiteam luxul de a nu mă duce în fiecare zi. Când situația era din ce în ce mai greu de suportat nu m-am mai dus deloc motivând grețuri de la tratamentele hormonale pentru infertilitate (ne doream un copil), apoi am născocit proiecte la care lucram asiduu și în care trebuia să mă implic total.

Din fericire, am suportat destul de bine ședințele de chimioterapie, iar soțul meu a fost plecat în Koreea 4 luni. Deși eu trebuia să-l însoțesc am dat vina pe proiectele personale care îmi răpeau efectiv tot timpul și cărora trebuia să mă dedic 100%, mai ales că inventasem o poveste tulburătoare cu orfani, mame singure, abuzuri. Iar, eu, chipurile, căutam soluții pentru ei… Și uite-așa mi-am ascuns slăbiciunile, paloarea feței, tristețea și panica din priviri, iar toate astea căpătau sens în mințile celor din jur.

În aceste luni cât timp am fost singură, m-am programat la operație, apoi la reconstrucție mamară. Sânii după reconstrucție sunt un dezastru, despre asta nu se vorbește niciodată. Probabil pentru că euforia vindecării este mai mare decât factorul estetic. Capriciile nu-și mai au locul după ce ai rătăcit o perioadă pe hotarul dintre aici și dincolo. Arătam bine chiar dacă sânii cei noi aveau altă culoare, forme inegale, cicatrici și nici urmă de mamelon. Trebuia reconstruit și el…. dar în timp.

Ca să scurtez povestea… după ce soțul meu a sosit în țară, nu a avut un șoc sau ceva… i-am povestit, a tăcut și s-a închis în el. La câteva luni după ce eu încă îmi adunam cioburile vieții de pe jos, în sminteala mea de a crede că pot gestiona totul ca într-un serial de succes, am ales să stau acasă și să mă gândesc ce fac cu viața mea cea nouă.

Probabil același destin care mi-a dat curajul să trec singură prin toată odiseea cancerului de sân, m-a făcut să stau într-o zi acasă și să beau un suc de portocale pe balcon. Am ațipit pe fotoliul din puf în toropeala unei primăveri târzii. Soțul meu nici n-a știut că sunt în balcon. L-am auzit ca prin vis când se plângea cuiva în telefon, nici nu mă intersează cui: am plecat în Koreea însurat cu o păpușă și când m-am întors m-am trezit cu o mătușă…' apoi a râs. În hohote.

Foto: Shutterstock

Citește și:

Confesiunea unei cititoare: Eu am ținut patul cald până la întoarcerea ei…

Confesiunea unei cititoare: Mi-au îmbolnăvit copilul la naștere, în maternitate. Cineva l-a atins, oferindu-i cu mărinimie cea mai periculoasă bacterie pentru un nou-născut: Proteus'

Confesiunea unei cititoare: Viața mea de badantă' în Italia… mereu la cheremul altora