Confesiunea unei cititoare: “Propriul meu soț m-a jucat la cărți…”

propriul meu sot m-a jucat la carti

Nu am crezut niciodată în ceea ce-mi spunea bunica mea. Râdeam în hohote de superstiţiile cu care mă asasina' ori de câte ori mergeam în vizită pe la ea. Acum, privind în urmă, îi dau dreptate. Coşmarul prin care am trecut timp de trei ani de zile m-a marcat. De multe ori chiar nu-mi vine să cred că eu am fost cea care a trăit o asemenea poveste. Dacă mi-ar spune-o cineva mi s-ar părea incredibilă.

Până la 25 de ani am avut totul. Părinţii mei, medici de profesie, mi-au oferit aproape orice. Dar nici eu nu i-am dezamăgit. Am uitat să mă prezint, numele meu este Carmen și sunt din Deva. Am fost copilul perfect. Poate prea perfect, după cum susţineau unii. Admiterea la facultate nu a fost o problemă. Am intrat la Instritutul de Fizică Atomică din prima încercare. Drept răsplată părinţii mi-au oferit o vacanţă în Creta. Acolo l-am cunoscut pe Adrian și a fost dragoste la prima vedere.

Totul a decurs repede, mult prea repede. Dar eram aşa de sigură pe mine şi pe sentimentele mele, încât nu m-am întrebat dacă el este tocmai potrivit pentru mine, pentru viitorul meu. Am fost orbită nu numai eu, ci şi ai mei. Bineînţeles, excluzând-o pe bunica. Femeie puternică care a văzut multe la viaţa ei, trăită în tinereţe la Paris, o doamnă de modă veche, crescută cu guvernantă şi trecută prin şcoli unde se făcea carte nu glumă. Nu am ţinut niciodată cont de sfaturile ei. O credeam o bâtrână uşor senilă. Mi-e ruşine şi acum să o privesc în ochi, deşi a trecut atâta vreme.

După două săptâmănii de vis petrecute în Creta, Adrian  m-a cerut de soţie. Soarele, albastrul de nedescris la Mediteranei, dragostea în care pluteam…  Bineînţeles că nu l-am refuzat. Doar bunica a fost sceptică. Ca un duş rece. Clătina din cap a îndoială, cu ochii pe jumătate închişi din pricina fumului de ţigară: Nu face fata mea pasul ăsta, până nu-l cunoşti. Bărbatul are o mie de feţe. Uită-te numai ce ochi are. Mie nu prea-mi place, da dacă tu îl vrei, asta este. Gândeşte-te însă, fata mea!'. Râdeam nepăsătoare…  Când am anunţat data căsătoriei, 13 mai, bunica s-a ridicat de la masă. Fată dragă, după ce că Adrian este aşa ciudat, acum mai vrei şi nunta în luna mai. Nu ştii că este o lună blestemată. Nici o căsnicie din luna mai nu rezistă. Din bătrâni se spune că mirosul florilor din luna mai atrage spiritele rele şi distruge dragostea. Aşteaptă măcar până de Sânziene'. Am râs iar.. Superstiţii, buni, sunt doar superstiţii. Şi nimic mai mult. Ce Dumnezeu, trăim în secolul douăzeci'. A fost o nuntă cu tot fastul. O nuntă de oameni bogaţi. A urmat luna de miere. Şi atât. Pentru mine începuse coşmarul.

Întârzia tot mai des la lucru, treceau după amieze şi seri lungi când nu ştiam unde umblă. Apoi, am început să-l aştept nopţi întregi. De fiecare dată, găsea scuze. O întâlnire peste program, afaceri, discuţii, probleme la birou. Până când, exasperată, l-am urmărit într-o seară şi, văzându-l intrând pe uşile unui cazinou, am înţeles brusc adevărul: juca. Era un pasionat al jocurilor de noroc. Am plâns, i-am cerut să renunţe, i-am spus că asta e ca o boală, că poţi să pierzi tot ce ai agonisit şi că nu suntem noi ăia avuţi să ne tocăm averile prin cazinouri. I-am spus şi că vreau să avem un copil, să fim o familie, dar nu am curajul atâta vreme cât pasiunea asta nenorocită a lui stă între noi. După o ceartă serioasă  a promis să renunţe. Mi-a jurat că nu mai pune piciorul într-o sală de jocuri. Şi aşa a fost. Doar că acum începuse să joace acasă la diverşi prieteni. Se adunau şi se apucau de joc. Juca pe bani, sume mari, sau chiar pe gajuri. Inelul de aur, lanțul pe care îl primise de la mama, la nuntă. Lasă-mă femeie, că mi se întoarce norocul şi o să fim bogaţi. O să te îmbrac în bani, auzi tu'. Devenise obsedat de bani, dar noi o duceam tot mai greu, din datorii în datorii. Treptat-treptat lucrurile de valoare din apartament au început să dispară. Nu mai spunea nimic, acum scuzele nu-i mai erau de-ajuns. Părinţii mei nu ştiau nimic. Îmi era ruşine să le spun ceva, să recunosc faptul că de această dată m-am înşelat. Singurul lucru pe care îl mai puteam face era să sper că îi va trece într-o bună zi şi că asta nu se va întâmpla abia când vom ajunge să cerşim pe stradă. Pasiunea lui pentru jocurile de noroc nu avea însă limite. Ajunsese să se neglijeze pe el, avea o privire fixă de om hăituit şi se înhăitase cu oameni care pentru mine erau de cea mai joasă speţă, oricâţi bani ar fi avut. Într-o seară a venit acasă cu câţiva dintre ăştia. El le spunea prietenii mei'. Nişte tipi masivi, burdihănoşi, cu feţe unsuroase, cu ghiuluri grele pe mâini şi nişte lănţoaie de prost gust atârnate la gât. S-au aşezat la masa din sufragerie, au pus pe ea sticle de băutură şi s-au apucat de joc. Pe mine m-au ignorat total. Am plecat în bucătărie cu lacrimile pe obraji. Mă simţeam atât de prost, dată la o parte ca o cârpă, ca o servitoare pe care stăpânul case nici nu catadicsea s-o întrebe nimic. De dincolo ajungeau până la mine doar din când în când frânturi de fraze, cuvinte din argoul locului, nişte glume deşucheate şi hohote groase de râs. Al meu pierdea din greu. Se îmbătase şi avea o privire tulbure, disperată. La un moment dat, când am trecut prin sufragerie i-am văzut cum mă priveau. Insistent şi lacomi, ca şi cum mă câtăreau la piaţă. Atunci m-a străfulgerat ca un cuţit prin inimă. Am ştiut, ca şi cum mi-ar fi spus cineva că ajunsesem o miză pe masa de joc. Propriul meu soţ mă jucase la cărţi. Nu am spus nimic, şi nici nu cred că mai era ceva de spus. I-am ignorat pentru că mi s-au părut periculoşi. Băuseră foarte mult. Atunci m-am hotărât. M-am strecurat afară din apartament, am plecat din propria mea casă pe furiş ca o hoaţă. Eram învinsă, dar nu-mi mai păsa de nimic. Am mers l-a bunica. Când m-a văzut în uşă, m-a luat în braţe şi mi-a spus doar atât: Fata mea, blestemul florilor de mai s-a adeverit'.

De atunci au trecut aproape doi ani. Pe Adrian n-am mai vrut să-l văd niciodată. Nu m-am prezentat nici la divorţ. Mai târziu am cunoscut un bărbat care fusese şi el căsătorit, ne-am îndrăgostit şi am decis să începem al doilea capitol al vieţilor noastre. Acum am şi un băieţel, o minune de doar trei luni, care mă face cea mai fericită din lume. Dar în fiecare an, în luna mai sunt tristă. Nu ştiu de ce şi nici nu ştiu ce să cred. De fapt, mă mai întreb şi acum, dacă căsătoria mea a fost marcată de blestemul florilor de mai sau de pasiunea pentru jocul de cărţi a soţului meu. Poate că pur şi simplu aşa a fost să fie. Nu ştiu…

foto> 123rf

Citeste si>

Confesiunea unei cititoare: Ca să atrag atenția și iubirea, amenințam că mă sinucid…'

 

 

 

 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Recomandari
Libertatea
Publicitate
Huff
VIVA!
Retete
Baby
TV Mania
Sfatul parintilor
Mai multe din Povestile voastre