Confesiunea unei cititoare: “Ca să atrag atenția și iubirea, amenințam că mă sinucid…”

confesiunea unei cititoare

“Îmi amintesc că eu și mama am avut mereu o relaţie proastă. Istericale și scandaluri pentru orice fleac. Si astăzi când sparg un pahar, inima începe să-mi bată de frică. În copilărie, aşa ceva era urmat automat de palme şi reproşuri: „Oana, parcă ai mâinile legate, de nimic nu esti în stare'. Aşa cum scriam cu ani în urmă şi în jurnalul meu, am un jurnal, am uitat să spun asta: Sunt cea mai nefericită fată din lume. Mama mea mă urăşte'. Şi, pe vremea aceea, chiar credeam asta.
Eram o adolescentă sensibilă. Nu-mi doream decât o vorbă bună şi dragoste, multă dragoste.
Şcoala era mereu un subiect de conflict. Niciodată nu eram lăudată pentru o notă bună, deşi eram un copil deştept, în schimb, orice eşec era o catastrofă. Aşa am crescut cu ideea că tot ce fac este prost şi oricât aş încerca să le dovedesc părinţilor că nu sunt un rebut, nu voi reuşi. Cu vremea, am încetat până şi să mai sper.

Nu-mi plăcea matematica. Săptămânal trebuia să mă prezint cu caietul suplimentar' la tata şi în mod constant se termina totul cu o bătaie zdravănă. Mama era isterică, iar tata violent. La noi era mereu o atmosferă încărcată, ca un butoi cu pulbere, gata să explodeze într-un scandal. De aceea, nici nu-mi plăcea să stau acasă. Plecam toată ziua pe la prietene, vorbeam de nu mai terminam şi visam la momentul când voi putea pleca. „Când voi fi mare mă duc la Bucureşti”, mă gândeam şi Capitala avea pentru mine nişte dimensiuni mitice. Era locul unde voi fi liberă cu adevărat. Uram Olteniţa, orăşelul mic, prăfos, plin de ţigani şi de mitocani, unde nu mă întrebase nimeni dacă vreau să mă nasc. Frate-meu plecase la facultate şi singurul meu prieten rămăsese jurnalul. Ca să atrag atenţia şi dragostea părinţilor, ameninţam că mă sinucid. Bine-nţeles că nici nu-mi trecea pric cap s-o fac, dar mă gândeam că gesturile patetice vor mai îmbuna rigiditatea materno-paternă. Treceam apoi totul conştiincioasă, în jurnal. Acolo povesteam eu cât eram de nefericită şi cât mi-aş fi dorit să fiu iubită. N-am avut niciodată o discuţie ca de la mama la fiică, între noi stăruia mereu o tensiune de nedescris. Dacă aş fi avut nevoie de vreun sfat, mama ar fi fost ultima la care să apelez. „Eşti proastă şi urâtă”, îmi zicea propria mama, desi nu eram deloc proastă şi, îmi ziceam uitându-mă în oglindă sau în ochii celorlalţi, chiar eram foarte drăguţă. Numai că nu se găsea nimeni să mi-o spună. Aşa m-am înstrăinat de părinti şi m-am apropiat de prieteni. Cu ei mă simţeam bine. Ba chiar eram o mică vedetă printre ei. Aveam simţul umorului şi un mare talent la bancuri. Deşi dacă mă uitam la viaţa mea, nu găseam nimic de râs acolo. Prietenii mă simpatizau. Într-o bună zi mi-am luat inima în dinţi şi am fugit de acasă. Uite-aşa. Cunoscusem un tip, şi el tot din Olteniţa, student la automatică la Bucureşti care venise acasă în vacanţă. Cinstit, nu prea mi-a plăcut de el dar îl vedeam ca pe singura mea posibilitate de a evada de acasă. Mi-am strâns lucrurile într-un rucsăcel: câteva rochii şi un pulover de lână şi am luat autobuzul până în Capitală. Sorin, fiindcă aşa-l chema pe tip, Sorin şi eu îl alintam Nini, s-a dovedit băiat salon. Şi-a trimis colegii pe la alte etaje şi m-a ţinut cu el în camera lui de cămin din Grozăveşti două săptămâni. Două săptămâni de vis. Plimbări mână-n mână, săruturi sub clar de lună, discuţii până târziu în noapte. Mâncare pe apucate, somn cât mai puţin şi jurăminte de iubire. A fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea chiar şi după ce Nini mi-a adus la cunoştinţă, tot băiat salon, cinstit şi franc, cum că iubita lui se-ntoarce la cămin şi că trebuie să-mi iau tălpăşiţa. Că doar nu eram nebună să cred că se va căsători cu mine, nu? Am râs amar şi m-am întors acasă. Ce-a urmat nu mai ţin prea bine minte. Scandaluri, lacrimi, înjurături, pedepse, încuiat în casă cu săptămânile. Nenorocito mă faci de râsul oraşului. Zice lumea că ţin o bagaboantă la uşă'. Eu tăceam. Restul vieţii mele a curs cenuşiu şi plat. Mai bine zis n-a curs ci a stat pe loc.

Acum am crescut, dar mi-a rămas gustul amar al unei adolescenţe irosite, fără nici o culoare, fără nici un sens. Nu ştiu cum ar fi fost viata mea dacă aş fi crescut într-un alt mediu. Cu siguranţă mai bună. De la povestea cu Nini mă simt singură mereu. Am renunţat să mai încerc să evadez. Gata n-am nici o şansă. Am mai avut câteva relaţii dar toate s-au terminat prost, deşi a fost o vreme în care era în stare chiar să cumpăr dragostea cuiva. Dar nu exista nicăieri un magazin cu sentimente. Mă consider deja o domnişoară bătrână fără nici un viitor. Viaţa mea se consumă sec între casă şi serviciu. Locuiesc singură acum şi asta este marea mea victorie. Tu nu rezişti nici o zi singură', mă ameninţa mama când mi-am găsit serviciu şi am închiriat o garsonieră. Viermii te mănâncă”. Contrar previziunilor ei, mă descurcam foarte bine. Doar singurătatea mea rămânea mereu cu mine. Pe vremuri mai credeam în poveştile cu Feţi-Frumoşi şi că se va găsi unul să mă salveze din temniţa care era viaţa mea, dar cei care au apărut au trecut lăsând în urmă nimicul. De fiecare dată credeam că am găsit adevărata dragoste, dar era departe de aşa ceva. Relaţiile mele fugare se transformau într-o continuare a iadului de acasă.
Apoi, într-o dimineaţă m-am trezit pur şi simplu şi am simţit că sunt golită de orice sentiment. Nici măcar durere nu mai simţeam. Nimic nu se lega în viaţa mea, ca o maioneză care se taie continuu. Dacă ar fi vrut Dumnezeu să-mi dea copii, aş fi fost blândă cu ei şi le-aş fi dat toată dragostea din lume. Dar până şi maternitatea pare că mi se refuză. Asta este problema mea, am atât de multă iubire de dăruit, dar nimeni nu are nevoie de sentimentele mele. Nimeni. M-am refugiat cândva în credinţă, dar acum până şi asta mi-a dispărut. Îmi duc viaţa de funcţionăraş conştiincios, dar nu mai aştept şi nu mai sper nimic. Uneori îmi pare rău că m-am născut fiindcă viaţa asta nu este cine ştie ce mare distracţie pentru mine. Mă gândesc că trebuia să fi murit atunci după povestea fericită cu Nini, dar singurul lucru care murise în mine era sufletul. Nu e de altfel mare pierdere, oricum mi-a adus numai necazuri. Şi unde mai pui că nici nu cred în reîncarnare. La revedere şi iertare pentru timpul ce vi l-am răpit.”

Foto> Shutterstock

Citeste si:

Confesiunea unei cititoare: Sunt mamă la 16 ani… o victimă a destinului'

 

 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Recomandari
Libertatea
Publicitate
Huff
VIVA!
Retete
Baby
TV Mania
Sfatul parintilor
Mai multe din Povestile voastre