Confesiunea unei cititoare: “Mi-au îmbolnăvit copilul la naștere, în maternitate. Cineva l-a atins, oferindu-i cu mărinimie cea mai periculoasă bacterie pentru un nou-născut: Proteus”

mi-au imbolnavit copilul la nastere

Știu, sunt masochistă pentru că am așternut toate astea într-un text. Astfel, durerea a prins formă, e palpabilă. O și simt cum și-a făcut loc și s-a așezat pe scaunul din față al vieții mele, fără să știu cum s-o alung din primul rând.

După primul text pe care l-am citit aici la confesiunile Avantaje, am fost sfătuită de cineva drag să încerc să scot din mine suferința, așternând-o pe hârtie, ca și cum ar trebui să iasă afară cu forța. Nu știu să scriu frumos. Urăsc clișeele și mă feresc de oamenii care înșiră cuvinte aiurea. Printr-un chinuitor exercițiu de voință, o să încerc să împărtășesc aici, într-o lume creată artificial din microcipuri și fire de legătură, imagini și trăiri pe care mă chinui de ani de zile să le ascund cât mai adânc în pivnița sufletului.

Mă doare neputința mea bolnavă de a nu ști să explic prin cuvinte rădăcinile durerii. Îmi vin în minte, printr-o scadență anume, asemeni unui metronom, frânturi de imagini, sute, ba nu, mii de senzații de rău, de leșin, de vomă, de surzenie, de usturime în stomac…. și sunetul acela care nu m-a părăsit de-atunci, și pe care-l mai aud în nopțile de singurătate… sunet de pânză ruptă. Atunci am asociat bucata de pânză cu propriul suflet.

Stăteam inertă, mută, cu fâșiile invizibile dosite prin toate buzunarele, incapabilă să mă mișc, și cu mâinile atârnând pe lângă un corp care se făcuse de 42 de kg. Doamnelor, domnilor, dragi anonimi fără identitate, stimate IP-uri, dragi cititoare… am intrat fără să am cea mică vină într-un procent nefericit pe care societatea românească se chinuie de ani întregi să-l ascundă: mi-au îmbolnăvit copilul la naștere, în maternitate. Cineva l-a atins în
spital, oferindu-i cu mărinimie cea mai periculoasă bacterie pentru un copil nou-născut: Proteus.

După câteva luni, când am văzut că organismul lui nu răspunde la nici un antibiotic, mi-am simțit ochii uscați. Până atunci nu-mi contabilizasem lacrimile, ele doar se scurgeau lent, urmau drumul firesc spre bărbie, apoi au secat și-au început să mă usture când clipeam. Era perioada când încă mai vorbeam fără să reușesc totuși să leg o frază coerentă.

Apoi, când am ajuns în spital cu copilul, gura și limba mi-au împietrit. Mă aflam într-o mizerie greu de cuprins în cuvinte, înconjurată de o șleahtă de amatori care-și spuneau doctori, într-un salon insalubru cu paturi din fier ruginit ca de pușcărie, cu salteaua ruptă iar armata de asistente gură-cască își ținea respirația când intra în salon să ne anunțe că trebuie să facem curat. Venea medicul la vizită.

Medicii sunt o castă și la nevoie se acoperă unul pe altul… Niciunul n-a pronunțat cu voce tare Proteus. Citeau fișa și amuțeau. Copilul mi se zbătea în brațe și mă zgâria cu mânuțele când făcea pipi. Proteusul stătea deja de aproape un an ascuns în prepuț, iar ei îl căutau săptămânal în analizele de urină. Niciunul n-a avut curiozitatea să-i desfacă pampersul și să verifice zona genitală.

Eram în iad, ardeam, carnea mi se desfăcea de pe oase și mă țineam literalmente de pereți ca să mai pot merge. Mă gândeam la copilul de acasă pentru care trebuia să fiu mama pe care el o știa dintotdeauna. Eram amorțită și aproape leșinată. Mă puneau să-l țin strâns în brațe, cu toată puterea mea, ca să-i mai poată găsi vene pentru o nouă branulă.

Toate venele îi erau sparte, avea mânuțele vineții și-l dureau încheieturile la fiecare mișcare. Era un ghemotoc blond care se uita în ochii mei și plângea. Mă implora să nu le mai las să-l înțepe. Deja nu mai țipa, plânsetul i se transformase într-un vaiet, într-un oftat prelung, într-un bocet. Eu stăteam mută cu el în brațe, îl țineam strâns și scrâșneam din dinți, mă chinuiam să nu mă uit în ochii lui care mă căutau frenetic.

Stătea cu căpuțul ridicat în sus spre mine și se tânguia. În gură aveam gust de sânge de la gingiile pe care le scrâșneam, iar bucățica de carne pe care o țineam strâns, să nu se miște ca să-i introducă branula la încheietura piciorului, tremura de frică, de durere și de groază. Episodul se repeta la două zile, venele nu țineau branula, se spărgeau după două doze de anibiotic.

Maxilarul nu mi s-a mai relaxat mult timp după aceea, stăteam încleștată până simțeam în gură gustul leșiu, coclit, de sânge închegat. Eram o nălucă dizgrațioasă într-un halat de spital cu buzunarele pline de bani pe care-i împărțeam absent pentru orice serviciu în stânga și-n dreapta. Cearceaful se murdărea des de vomă și de sânge, copilul refuza mâncarea iar fără acei bani nimeni nu mișca un deget.

Personalul se făcea că muncește, asistentele se uitau la telenovele iar medicul era mai tot timpul de negăsit. Când au considerat că au răpus Proteusul m-au trimis acasă, cu alte antibiotice, pe gură de data asta. După trei zile eram din nou în spital, altă secție, alt medic, alte asistente. O luam de la capăt. Era cu neputință să-i mai introducă branulă, așa că mi l-au pus în brațe și m-au trimis la primiri urgențe. Copilul respira din ce în ce mai greu, era cu mult sub greutatea din graficul evoluției firești, avea cearcăne vineții în jurul ochilor iar eu mă scurgeam ca o fantoma pe lângă pereții spitalului.

Fața îmi era pământie și mă ustura șanțul pe care-l făcuseră lacrimile în drumul spre bărbie. A primit cel mai puternic antibiotic cu ajutorul injectomatului. Adică o seringă de 30 de centimetri introdusă într-un aparat, cu un ac imens. Ca să intre soluția în venă era nevoie de o oră și jumătate, timp în care trebuia să-l țin nemișcat.

Citind tot ce-am scris până acum am o ciudată senzație de rezumat superficial. Adevărul din spatele a tot ceea ce am scris este mult mai dur. Mă lupt cu demonii acestor amintiri și o fac singură, fără cel mai mic sprijin, fără să am curajul de a mă lua la trântă cu frica și angoasele sufletului. Nu cred în ajutorul specializat și caut zilnic resurse ca să îngrop adânc totul. Dar înainte de toate a trebuit să-mi recunosc mie că toate astea s-au întâmplat aievea, că nu e un coșmar dintr-o noapte agitată.

Acum copilul e binișor. Sensibil, cu imunitate scăzută, cu toleranță mică la durere, greu adaptabil. Dar e cu mine, cu noi, parte importantă din familie.
Pentru acest cumplit episod din viața copilului meu am înmagazinat o furie cumplită, pe care o simt câteodată cum vrea să iasă la suprafață. Râd câteodată ironic în sinea mea cu gândul la o posibilă Judecată de Apoi. Cine pe cine va judeca?

Sursa foto: shutterstock

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Recomandari
Libertatea
Retete
Baby
Doctorul Zilei
Sfatul parintilor
Mai multe din Povestile voastre