Ce are școala altora și n-are școala noastră

copii la scoala

de Daniela Palade Teodorescu

Întotdeauna am spus că o națiune sănătoasă nu poate crește și nu poate răzbate în viață fără sănătate și educație. Subminează acești doi piloni indispensabili pentru a construi durabil și pe termen lung și vei avea tabloul unei societăți bolnave.

În România, atât educația, cât și sănătatea sunt în mare suferință și confuzie. Iar de aici, toate derapajele cu care ne confruntăm – sărăcie, ignoranță, exodul creierelor, indiferență, lașitate socială.

Școala – ATUNCI ȘI ACUM

Sunt și eu, ca mai toți cei din generația mea, o combinație între învățământul din perioada comunismului și cel postrevoluționar. Cu avantajele și dezavantajele fiecăruia în parte și cu marele noroc de a întâlni câțiva (puțini) mentori care mi-au intrat în ADN, așa cum îmi place să spun, aprinzând câte o scânteie în fiecare dintre etapele parcurse.

Acum sunt nevoită să caut formule optime de educație pentru cei doi copii ai mei și împreună cu alți părinți, colegi și prieteni, ne punem zilnic întrebări despre felul în care copiii noștri se integrează la școală.

Goana după note și mitul succesului facil

Facând o comparație realistă cu ceea ce se întâmpla în sistemul de educație de acum 30 de ani, constat că lucurile nu s-au schimbat prea mult. Aceeași goană după note mari, același volum uriaș de informații care nu are prea mare aplicabilitate, aceeași reproducere seacă a cunoștințelor, bazată exclusiv pe memorare.

Cu alte cuvinte, la terminarea liceului, absolvenții sunt tăbăciți de informație, pe care o vor uita în scurt timp, dar sunt complet nepregătiți pentru ceea ce înseamnă viață reală. Sunt confuzi, lipsiți de o motivație care să îi ghideze în viață, mult mai preocupați de ceea ce au decât de ceea ce sunt, contaminați de mitul succesului facil care nu prea cere carte multă, derutați de faptul că nu mai fac diferența între ce își doresc ei și ce vor părinții în locul lor.

Înainte de a educa pe cei mici, trebuie educați părinții

De fapt, lor mă adresez, pentru că de la ei pornesc bunele deprinderi. Sau cele mai puțin bune. Date de lipsa de timp (cea mai incriminată), de bani, de resurse interioare, de principii. Sau de raportarea la principiul suprem ”Copilul meu este exprimarea contului meu din bancă”, și iminentul corolar ”dacă eu nu avut am parte, măcar el să aibă”. Ceea ce până la un punct, e perfect legitim.

Toți ne dorim un viitor mai bun pentru copii. Dar de aici și până a le oferi totul pe tavă, fără să facă nici un efort, nici măcar cel de a prețui ceea ce primește, e cale scurtă. Pentru că uneori e mai ușor să oferi lucruri/servicii în schimbul timpului pe care nu îl petreci cu copiii. Motivul e același: ”doar pentru voi muncesc și mă sacrific, nu?”

Tu vrei să te disculpi ca părinte, dar în același timp arunci asupra copilului povara sacrificiului tău. Pe care nu îl va înțelege poate niciodată sau va crede că i se cuvine. Iar cercul vicios se amplifică și naște frustrări de ambele părți. La copii, apare toleranța scăzută la frustrare, diminuarea motivației, de-responsabilizarea, goana după consum, infantilismul, supra-digitalizarea, pierderea contactului cu realitatea și, implicit, o prăpastie ce se cască tot mai mult între părinți și copii.

Noi, părinți naivi ce suntem, ne amăgim că muncim de ne spetim pentru copii, ca să le oferim totul, când de fapt, îi privăm de ceea ce ei își doresc cel mai mult: prezența noastră, disponibilitatea noastră afectivă, acel ”quality time” la care visăm. Mai mult visăm… Că lucrurile sunt pe un drum greșit într-un astfel de tablou nu o spun eu pe un ton sentențios și atoateștiutor care nu dă greș cu nimic.

Ci o văd cu ochii mei și mi se povestește de către traitori români în alte societăți. Care constată – nedumeriți mai întâi, încântați mai apoi – lipsa opulenței pe care mulți părinți o afișează în România în legătură cu copiii lor. Decența și preocuparea pentru inteligența emoțională a copilului primează în educație – și acasă, dar și la școală.

Nu limuzina și șoferul care îl duc pe copil de colo-colo, nu numărul și complexitatea gadgeturilor, nu hainele de firmă și cochetăriile inadecvate vârstei, nu trâmbițarea averilor părinților, ci firescul cu care folosesc intens mijloacele de transport în comun, bicicletele, lipsa gadgeturilor în școli, simțul civic, responsabilitatea de a modela diverse handmade-uri pe care apoi le vând la târguri școlare, respectul pentru sport și mișcarea fizică, politețea, interesul pentru spiritul de echipă, competiția în termeni corecți.

Educație în stil nemțesc

Toate aceste atitudini le-am remarcat ”la ele acasă”, în câteva școli din orașul Augsburg, Germania, la invitația Bukowina Institute și a Centrului de dezvoltare personală și profesională EduMax din Suceava. Surprinzător a fost să descopăr cât de mult se poate implica o instituție în promovarea și susținerea valorilor românești, a studenților români care vin să studieze în Germania, cât de mult interes există aici pentru ceea ce se întâmplă în România la nivelul educației de calitate.

Fără telefoane mobile la școală

Revenind la atmosfera din școlile gimnaziale din Augsburg (școli de masă, fără nici un fel de pretenții elitiste), am fost avertizați că e interzisă folosirea telefoanelor mobile în incinta școlii. Elevii și profesorii respectă cu strictețe această regulă, un semn de mare impolitețe fiind să îți sune mobilul în toiul unei conversații, și, culmea, să mai și răspunzi!

Elevii sunt, ca peste tot în lume, fanii gadget-urilor, doar că ei le folosesc în spații speciale ”de socializare” din incinta școlii, numai în pauze, și toți respectă regulile de disciplină. Politețea e de un firesc cuceritor, iar spiritul de echipă e de admirat și intens cultivat. Serbarea de sfârșit de an nu seamănă cu nimic din ceea ce știm de la serbările scorțoase din școlile noastre, ci sunt pline de entuziasm, de veselie și de o reală comunicare cu profesorii care îi îndrumă.

Important este nu cât de mult studiezi, ci CUM studiezi

De fapt, tot ceea ce fac profesorii este pentru a le capta interesul, pentru a-i face părtași la procesul de învățare. Proactivitatea este cuvântul de ordine în ceea ce privește felul în care decurg lecțiile – un volum mult mai scăzut de informație, dar care este integrată și asimilată cât mai prietenos posibil. Orientarea înspre partea practică este evidentă, așa că pericolul abstractizării este minim.

De fapt, ceea ce îmi place cel mai mult în acest sistem educațional este prevalența inteligenței emoționale asupra inteligenței cognitive. Cu alte cuvinte, nu contează atât de mult volumul informațiilor cu care ieși din școală, ci ceea ce știi să faci cu ele. Important este nu cât de mult studiezi, ci CUM studiezi.

Aptitudinile au rostul lor, dar nu devin mai importante decât atitudinea pe care ți-o formează educația. Dacă atitudinea este una pozitivă, proactivă, cu accent pe ”a fi” mai mult decât pe ”a avea”, dacă este bazată pe responsabilizare încă de la cele mai mici vârste, setată pe căutare de soluții și nu pe victimizare, atunci viitorul adult va fi un învingător pe termen lung care va ști să se descurce singur, fără proptele.

Când înveți de mic să prețuiești și să respecți tot ceea ce primești, când înveți lecția competitivității corecte, în spirit de echipă, șansele de a fi un adult responsabil și integru sunt mult mai mari. O educație de calitate generează aptitudini și mai ales atitudini corecte.

Dacă acesta este unul dintre motivele pentru care societatea germană funcționează, merită luat în considerare. Și la școală, pentru cei care sunt educatori, dar și acasă, pentru toți cei care suntem părinți.

Sursa foto: 123rf.com

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Loading...

EVA.RO
Recomandari
Doctorul Zilei
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Educatie