Atena Boca, o mamă pe “Acoperișul Africii”

Am cunoscut o mamă cu un curaj rar, care a îndrăznit să-şi urmeze dorinţele într-o experienţă unică, escaladând cel mai înalt vârf al Africii. O poveste despre visuri împlinite şi despre lucruri pe care le faci, poate, o singură dată în viaţă.

Imediat ce o întâlneşti, îţi dai seama că Atena Boca, fondatoarea asociaţiei de sprijin pentru mame educate „LaPrimulBebe', este o persoană specială. Ceva din privire sau din neastâmpărul mişcărilor îţi povesteşte despre ea ca despre o luptătoare ambiţioasă, despre care lumea ştie destul de puţine lucruri.

Visurile noastre nu mor

Ştiam şi eu despre cum a luat naştere „LaPrimulBebe', iniţial un grup de Facebook, pornit de Atena, la trei luni după ce devenise mămică şi trecea prin trăiri, spaime şi emoţii pe care nu le înţelegea, şi despre cum grupul a evoluat într-un ONG extins în 16 comunităţi locale şi care numără peste 26.000 de membre active.

Nu ştiam însă despre cele 15 campanii de informare derulate sau despre cele 50 de evenimente, cu peste 3.000 de mame prezente în sală şi despre cum, împreună, toate aceste mămici pornesc, de două ori pe an, propriile campanii umanitare destinate ajutorului mamă-copil, dar şi spitalelor şi maternităţilor.

Când povesteşte toate acestea, despre proiecte, voluntariat, probleme depăşite ori planuri de viitor, se luminează şi i se citeşte pe faţă bucuria victoriilor adunate, urmare, cumva firească, a unei chemări către drumul ei, a unei ştiinţe a alegerii amestecată puţin cu cea a riscului. Despre o altfel de victorie însă, aveam să aflu uimit, una despre care nu ştiam nimic, căci tânăra mămică nu povestise nimănui despre ea.

O victorie pentru visurile şi dorinţele ei şi pentru a se descoperi pe ea însăşi, dusă la capăt cu o îndrăzneală nebună: o escaladă la aproape 6.000 de metri înălţime pe vârful lui Kilimanjaro, „Acoperişul Africii'.

„Auzim de când ne ştim că, atunci când devenim părinţi, trecem pe locul doi şi că singura noastră preocupare ar trebui să fie copilul. Că pentru un copil trebuie să ne sacrificăm plăcerile şi visurile şi până nu de mult acest lucru era considerat a fi chiar o mare virtute. Dar ceea ce nu ne spune nimeni niciodată este că, după ce avem copii, visurile noastre nu mor! Şi nici dorinţele! Că noi rămânem tot noi.

Când fiul meu avea doar doi ani am decis să îmi urmez un vis vechi de ani şi să spun «Da» unei expediţii pe cel mai înalt munte al Africii, Kilimanjaro, 5895 m. De ce Kilimanjaro? Pentru că am simţit nevoia să întâlnesc un munte uriaş care să mă facă să mă simt foarte mică, pentru că aveam nevoie de o libertate a minţii deplină şi pentru că am vrut să fiu un exemplu pentru fiul meu. Pentru că speram că ceea ce voi aduce acasă şi voi împărţi apoi cu cei dragi va fi atât de mare şi de profund încât toată familia se va putea bucura de asta împreună cu mine', povesteşte Atena.

Citește continuarea pe pagina următoare

Câte 10 ore de urcuş continuu

Deşi îşi dorea enorm să plece, decizia a fost una foarte foarte grea, mai ales din cauza riscurilor. „Ne aşteptau 6 zile de expediţie în care urma să traversăm 6 ecosisteme, să ocolim 3 laturi ale muntelui şi în care avea să fie cu fiecare zi mai frig şi mai lipsit de oxigen. În fiecare zi a expediţiei am avut şansa să mă întâlnesc cu mine în cele mai stranii, dificile şi minunate moduri.

Să îmi depăşesc limite fizice şi psihice dincolo de imaginaţie, să mă văd aşa cum sunt, să stau faţă în faţă cu defecte sau calităţi pe care nu le mai întâlnisem niciodată, să îmi cunosc limitele şi să le accept. Am învăţat să îmi controlez durerea, bătăile inimii şi pulsul.

Fiecare zi a avut trasee de 7-10 ore de mers continuu, de urcări foarte mari în altitudine, de lipsă de oxigen, pe temperaturi din ce în ce mai joase, ultimele zile mult sub zero grade, pe vânt cumplit de rece şi dureros care îţi biciuia faţa.

În fiecare zi îmi doream să se termine acel coşmar, pentru ca peste câteva secunde să fiu extraordinar de fericită că pot trăi o aşa experienţă, că pot admira asemenea munţi, că pot fi atât de aproape de cer.

Viaţa pe cont propriu

Lucrul care povesteşte cel mai bine despre asaltul final, cea mai dificilă parte a expediţiei, este lipsa de poze. Nu avem poze din acea noapte. Nimeni nu a avut putere să le facă. Noaptea aceea a fost doar despre supravieţuire. Am plecat la ora 0.30. Urcam aproape vertical pe stânci, la lumina frontalelor. Urcatul mi-l amintesc ca pe un vis, un pas în faţa celuilalt, „Pole, pole', adică „încet, încet'!

Am început să respir din ce în ce mai greu, oxigenul era tot mai puţin şi asta însemna o oboseală cumplită la fiecare pas, nemaiîncercată până atunci. Cred că am adormit de zeci de ori, câteodată pe pietre, câteodată în mers. Atunci am înţeles ce înseamnă să dormi în mers. Se poate! Mă trezea vocea blândă şi şoptită a ghidului, niciodată tare: Pole, pole, Atena!' Acolo am înţeles cât este de mare puterea cuvintelor!

Durerile de cap deveniseră insuportabile deja de la 5000 de metri şi starea de greaţă şi vomă aproape permanentă. La răsăritul soarelui m-am aşezat pe o piatră să îl privesc. A fost cel mai frumos răsărit pe care l-am văzut în viaţă, răsăritul de pe Acoperişul Africii, şi cu toate acestea nu am avut puterea să îmi scot aparatul din buzunar şi să fac o poză. Ştiu doar că mi-am spus că o să îl ţin minte. Că nu am cum să îl uit.

Am ajuns la Stella Point după aproape 9 ore de la plecare. Urcasem toată noaptea! De acolo se vedea Uhuru Peak, cel mai înalt vârf. Mai aveam jumătate de oră până la el. Am văzut oameni târâţi pe braţe de către colegi şi ghizi spre Uhuru şi deşi o secundă am fost tentată să fac ceea ce fac de obicei, şi anume să finalizez orice încep, mi-am adus aminte de promisiunea făcută acasă, şi anume că de data aceasta am să mă opresc când am să-mi întâlnesc limita.

Văzându-i pe ceilalţi târâţi spre vârf, am primit de undeva cea mai mare putere: puterea să mă opresc! Am înţeles că singura care îşi seta limite imposibile eram eu şi că doar eu puteam să le opresc. Am plâns minute în şir. A fost cea mai mare eliberare a vieţii mele, să îmi accept limita şi victoria. Drumul pe Kilimanjaro a fost drumul în care am învăţat să mă iubesc mai mult, să mă respect mai mult, să mă port mai frumos cu mine.

A fost drumul în care am înţeles cine sunt şi cât de importantă sunt, aşa cum sunt, pentru cei din viaţa mea. Au trecut doi ani de când m-am întors şi încă descopăr lucruri despre ceea ce s-a întâmplat de fapt acolo şi felurile în care am fost schimbată. Am înţeles că viaţa nu este despre cum doresc alţii să o trăim. Viaţa este despre noi!'.

Autor: Adrian Cîlțan

Foto: La primul bebe și arhiva personală a Atenei Boca

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2

Recomandari
Libertatea
Publicitate
Huff
VIVA!
Retete
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Povestile voastre