Viata, un remember frumos!

diana zlate

de Diana Zlate

Mama m-a nascut intr-o noapte spre ora trei in urma cu patruzeci si trei de ani. Dincolo de bucuria momentului in sine, nimic spectaculos! M-a predat bunicilor, care m-au crescut cu pricepere, rabdare, intelepciune si infinita iubire! Langa ei, am fost un copil răsfăţat şi binecuvântat.

Am crescut într-un sat izolat, uitat de lume şi de toată civilizaţia sofisticată şi plicticoasă a metropolei. N-am prea purtat pantofi cu fundă sau rochii cu panglici, n-am avut pretenţii de copil de oraş, nici bani, nici jucării prea multe, n-am învăţat la trei ani limba engleză şi nici cunoştinţe de calculator n-am dobândit.

Aveam doar un televizor alb negru, care mergea, fireşte, când curentul nu era întrerupt de Ceauşescu. Şi mai aveam câmpul, pădurea, cetatea, gârla, uliţa şi lumina lumânării, care ne adunau laolaltă, indiferent de anotimp sau vârstă.

Simplitatea e fericire

Uitându-mă peste cei patruzeci si trei de ani care s-au scurs în grabă, nu-mi aduc aminte să fi fost cândva mai fericită decât în copilărie. Când mergeam cu bunicul meu la cules de viorele, iar el aduna mai multe buchete, le înşira pe o sfoară, apoi îmi făcea o salbă şi mi-o punea în jurul gâtului, întocmai ca pe o medalie, iar eu mă simţeam o învingătoare care cucerise pădurea cu toate minunăţiile ei.

Când mă urca în podul casei ca să-mi arate unde ascunsese pistolul de pe vremea regelui, dar apoi, cotrobăind noi printre vechituri, s-a răzgândit brusc, s-a prefăcut că nu-l mai găseşte şi m-a dus să vedem puii de porumbei.

Secretul pe care nu trebuiau să-l afle securiștii

Şi cum priveam noi puii abia ieşiţi la lumina zilei, m-a rugat cu cerul şi cu pământul să nu mai povestesc nimănui despre pistol ca să nu ne aresteze securiştii lu’ Ceauşescu. Şi până astăzi, n-am mai povestit.

Şi mai ştiu că bunicul meu nu pleca nicăieri fără mine, fie că era vorba despre culesul pepenilor, al viilor sau despre cositul fânului la câmp. Eram cu el pretutindeni şi nimic nu mai conta. Eram în siguranţă, puternică, eram buricul pământului.

Şi tot el mi-a pus într-o zi sapa în mână şi m-a învăţat să muncesc pământul… şi tot el mi-a sters, pînă în vremea studenţiei, cu neînchipuită grijă şi dragoste încălţările pline de noroi din zilele mocirloase de toamnă târzie… şi tot el m-a dus în fiecare început de an de mână la şcoală, şi simţeam cum mâinile noduroase, bătătorite de muncă şi de puşca mitralierei din al Doilea Război Mondial îmi strângeau securizant mânuţa mea fragilă… şi mă ruga cu lacrimi în ochi să învăţ carte ca să ajung om mare în viaţă.

Cel mai important lucru în viață

Nici azi nu stiu cine ar trebui să ne vegheze anii copilăriei, dar ştiu, fără nici un strop de îndoială, că cel mai important e cum şi cât ne poate iubi cel care ne este aproape în etapa în care, prin bunăvoinţa Celui de Sus, ne numim copii.

Tragand linie peste toate, azi am trei copii, un sot, o casa, o masina, cateva carti scrise si multe diplome!

Cand am inceput sa simt gustul vietii, nimic nu a mai fost la fel!

3 nașteri – 3 șocuri

Imi amintesc ca la prima nastere am suferit socul de a nu putea urca trepte… dupa cinci taieturi pe burta si treisprezece cusaturi doar la suprafata pielii, mi s-a parut ca cel mai greu lucru din lume este sa urci o treapta…

La a doua nastere am descoperit insomniile, cu care am fost nevoita sa ma imprietenesc ulterior. Iar dupa doi ani si jumatate de nesomn am simtit ca cel mai greu lucru din lume nu e sa urci o treapta, ci sa adormi macar doua ore intr-o noapte.

La a treia nastere am intampinat triumfal o semipareza faciala. Si asta mi-a contrazis toate credintele mele anterioare despre lucruri greu de indurat si greu de depasit. Atunci am simtit ca cel mai greu este sa poti clipi. Mi-au trebuit aproape doua luni ca sa pot clipi din nou, ajutata de exercitii cumplit de grele in fata oglinzii. Priveam neputincioasa cum ochiul meu nu vrea sa se inchida, pleoapele nu se clinteau si aveam sentimentul ca a le uni e efectiv imposibil. Deci a clipi era cel mai greu!

Cea mai mare durere

Asta pana cand copilul meu cel mare a plecat departe la studii. Atunci am avut certitudinea ca nu urcatul unei trepte e imposibil, ca nu insomnia e cumplit de indurat, ca nu clipitul e cea mai mare durere… ci dorul! Dorul de fiinta pe care ai crescut-o si careia i-ai vegheat indeaproape fiecare zi! Nimic nu mi se pare acum mai dureros, mai sfasietor si mai greu de indurat!

Stiu ca e bine si fericita! Stiu ca-si construieste pe puterile ei viitorul, iar asta e o lectie de curaj si demnitate, dar nu e clipa de la Dumnezeu in care sa nu ma intreb daca a mancat, daca a incuiat usa inainte de culcare, daca mai are suficienta hrana in frigider, daca a ajuns cu bine de la facultate pana acasa, daca traverseaza pe unde trebuie, daca mai are putere in sufletelul ei mic… iar acest “daca” este interminabil, la fel ca grija mea, la fel ca si dorul!

Viata nu e doar bucurie… nu e acel “dolce far niente” indolent, ci e tesuta din grijile, patimile, dilemele si suferintele noastre cele mai profunde, care ne intaresc si ne ajuta sa o traim in toata plinatatea.

Nu stau sa ma intreb daca am facut mult sau putin. Azi nu mai caut raspunsuri. Si nici nu stiu daca m-ar mai satisface! Stiu doar ca toti anii mei carati in spate, adunati cu sau fara voia mea, incarcati si incaruntiti de fiecare clipa, ora sau anotimp, m-au ajutat sa inteleg ca, pana la urma, viata, in toata valtoarea ei, nu e decat un remember frumos…

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Loading...

EVA.RO
Recomandari
Libertatea
Doctorul Zilei
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Povestile voastre