Poveste de iubire: ”Dramele ne-au făcut mai generoși”

Rândurile de mai jos ar putea fi pagini dintr-un jurnal al disperării dacă la capăt nu ar exista povestea unei victorii. A puterii de a trece peste suferința de a fi abandonat când ești cel mai vulnerabil. A puterii de a renaște din cenușă și de a fi generos. Povestea unei iubiri aflată la mijlocul vieții, care salvează, la rândul ei, alte vieţi.

maria-holtzhauser

Despre iniţiativele extraordinare ale Mariei Holtzhauser, despre ajutoarele pe care le strâng ea şi soţul ei, singuri, cu puterile lor, şi le trimit pe banii puţini dintr-o pensie, unor oameni aflaţi în situaţii disperate, am aflat de pe Facebook. Când am cunoscut-o, am descoperit o poveste uluitoare pe care n-o spune cu ușurință. A unei femei de un curaj puţin obişnuit, cu un destin devastat de lovituri cumplite, dar care şi-a aflat salvarea în puterea unei iubiri-miracol şi a ales să ajute la rândul ei.

Maria are 49 de ani, o poveste de viaţă pentru încă pe-atâţia, un car de talent, inteligenţă şi omenie, dar despre sine vorbeşte cu discreţie şi detaşare. Spune doar că dramele vieţii sale sunt cele care i-au dăruit această compasiune şi mai mult decât orice, credinţă în Dumnezeu. Om cu o mare delicateţe sufletească, adaugă că lumea poate înţelege ce simte şi cum e sufletul ei, privind ceea ce face. Şi adăugând ajutorul lor la al ei.

A fost un copil fără copilărie. Unul dintre cei mulţi care nu purta cu el decât păcatul faptului că s-a născut într-o lume nedreaptă şi pe care un sistem oribil l-a condamnat la dezumanizare. De la trei ani, viitorul ei părea să însemne doar pereţii goi, urâţi şi trişti ai unui orfelinat din Moldova şi o farfurie de mâncare venită din mila altora. Un loc unde erai un nimic, unde ceea ce puteai şi gândeai nu conta pentru nimeni şi nu aveai nici măcar un locşor al tău, unde să pui un caiet ori vreo haină primită de la stat.

A salvat-o dorinţa uriaşă de a învăţa. A terminat şcoala, liceul, a fost olimpică, aplaudată, medaliată, a mers la facultate, s-a căsătorit şi a născut două fetiţe, dar a rămas singură să le crească, lucrând din greu şi pe bani de nimic. Când lucrurile păreau că se aşezaseră, soarta i-a dat o nouă lovitură: a fost dignosticată cu un cancer rinofaringian într-un stadiu dincolo de care mai era doar moartea, dar pe care l-a învins cu ajutorul omului pe care îl iubeşte. Atunci ar fi putut să se retragă singură cu durerea ei, să încerce să uite, să îşi caute alinarea… A ales însă să lupte şi să ajute.

„Am fost născută nu din dragoste, ci din păcat. Cea care m-a adus pe lume nu era pregătită să mă primească în brațele ei şi asta nu s-a schimbat, din nefericire, niciodată. Dar m-am încăpățânat să trăiesc din primele clipe, deşi cântăream doar 900 de grame. Am rămas abandonată la casa de nașteri şi am crescut încet, parcă să nu deranjez pe nimeni. Într-o zi, însă, bunicul meu și-a asumat creșterea mea și a spălat, într-un fel, rușinea de a fi avut în familie un copil din flori. Am devenit fata lui, iar el mi-a fost cel mai bun tată. Până la trei ani, când l-am pierdut, iar eu am fost dusă la casa de copii. Bunicul, de etnie germană, era absolut special. Rămas la noi de pe vremea războiului, se îndrăgostise de Aniţa, o țărăncuță vrednică, frumoasă, văduvă și mamă a patru copii. Au făcut împreună alți patru, iar prima fiică, Natalia, mi-a devenit mamă mult prea devreme. Eram atât de săraci… Îmi amintesc că dormeam toți într-o cameră şi mâncam o dată pe zi, dar nu pretindeam nimic.

Atunci am înțeles că pruncii nu locuiesc în încăperi, ci în trup, apoi se mută în inimă și rămân pentru totdeauna acolo şi că nu le trebuie bogăție, ci iubire. Dar inima mamei a fost prea plină de nefericire, de greu, de lipsuri, de durere, încât eu n-am mai încăput în ea, surâde delicat Maria Holtzhauser. După ce s-a eliberat din coșmarul orfelinatului, locul unde cărțile, poeziile pe care le-a scris (și din care nu mai are niciuna, fiindcă nu avea un loc unde să pună nimic personal) au salvat-o de la alienare, au urmat laurii obținuți la școală.

Apoi ani de zile a tânjit după iubire, după un suflet pereche. „Dar ca un făcut, pentru că n-am venit pe lume din dragoste, nici n-am avut parte de ea. Nimeni nu avusese ochi pentru mine și părea că nu contam prea mult, ca și cum n-aș fi fost. N-am visat niciodată să fiu prințesă, poate vreo Cenușăreasă nefericită, căreia prințul trebuia să-i aducă mâncare și doar s-o asculte. Și da, niște încălțări potrivite. Dar aveam atâtea tăceri de vorbit, atâtea doruri de împărtășit… Am devenit însă mamă, o împlinire căreia i-am sacrificat tot ce am fost capabilă să dau, cum am știut eu mai bine, și am primit iubirea copiilor mei, ca pe un dar divin. Și când credeam că viața are alte planuri cu mine, miracolul s-a produs: am cunoscut dragostea adevărată, pură, în care celălalt face parte din tine, iar fără el ești doar jumătate, infirm.

maria-holtzhauser-1

L-am cunoscut pe Sorin, omul cu care m-am căsătorit și care m-a transformat în regina unei iubiri care durează de 13 ani. Iubirea mea locuiește într-o încăpere, fiindcă două i-ar fi prea mult, pe care o împarte acum și cu mine; se mulțumește cu puțin, fetele mele sunt fetele lui, iar fetele lui au devenit ale mele și ne trăim fiecare clipă frumos, nepermiţându-ne amânări. Iubirea noastră creează visuri și povești frumoase pentru că suntem plini de ea și ne permitem să împărțim și altora, fiecărui om bun care ne intră în viață, fiecărui om deznădăjduit care are nevoie de ajutor. Soțul meu e unul din darurile cele mai de preț pe care destinul mi le-a oferit și sunt fericită că mi-am asumat iubirea noastră, în ciuda diferenței de vârstă.

Diagnosticul de cancer a căzut ca un trăznet peste cei doi şi Maria a crezut că viața își întorsese cu totul privirea de la ea. Ceva părea că se rupsese în ea definitiv și nu mai avea nici măcar puterea să se revolte sau să mai spere. Fiind un cancer neoperabil şi neavând medicamente gratuite, Maria a trecut prin 33 de şedințe de radioterapie, cu aparatura veche care funcţiona doar pe perioade scurte, și opt cure de citostatice, pentru care fiicele ei a trebuit să muncească din greu să-i plătească internarea într-o clinică privată, cumpărându-i practic zile de viață. A mai şi aflat apoi, culmea, că nu putea fi pensionată de boală fiindcă… nu avea metastaze. Durerile cumplite o lăsaseră aproape un schelet, fără păr pe cap, cu gâtul o rană vie, cu muşchii atrofiaţi, fără să poată merge şi vorbi.

Uitase cu totul ce înseamnă bucuria și speranța, iar mâine părea un timp imposibil de gândit. Singurul care a crezut orbeşte în vindecare şi care i-a fost alături, care a reînvăţat-o să vorbească, a spălat-o şi a hrănit-o, care făcea glume ca s-o înveselească deşi era la fel de speriat şi care se ruga lui Dumnezeu alături de ea, a fost soțul ei. Și miracolul s-a produs, rezultatul controlului medical îl atestă negru pe alb: „neoplasm de rinofaringe în remisie. Nu se evidențiază leziuni secundare, cu potențial neoplazic.

În tot acest timp, Maria şi Sorin continuau, zi de zi, lună de lună, acțiunile umanitare pe care le începuseră de multă vreme: „Realizasem de mult cât de efemere sunt zecile de haine şi încălţări pe care le ţinem prin dulap, fără să mai apucăm să le îmbrăcăm, când există oameni care chiar nu au nimic. Multe din lucrurile noastre sunt foarte bune, aşa că de ce să nu le dăm celor care au nevoie?. Maria a scris pe pagina de Facebook despre intenţiile ei şi despre poveştile celor pe care doreşte să-i ajute, a cerut ajutor şi de multe ori l-a primit de la oameni necunoscuţi, cu care apoi s-a împrietenit. A strâns haine, încălţăminte, jucării, dulciuri, rechizite, mâncare, a alergat să adune pungi şi saci cu lucruri, a apelat la prieteni cu maşină fiindcă ei nu au, le-a dus în garsoniera lor, le-a depozitat, le-a împachetat, a adunat seri pierdute şi dimineţi trezite cu noaptea în cap, a reuşit să-i impresioneze pe cei de la DHL să o ajute cu transportul coletelor, asta după ce Sorin le-a cărat luni de zile cu căruciorul la poştă şi a plătit expedierea din pensia lui.

Au dotat astfel o grădiniţă de copii foarte-foarte săraci, acum au trecut să ajute şi elevii de la şcoala din comună, deşi le este tare greu fiindcă şi pe ei prea puţini îi ajută. „Mă agăţ deseori cu disperare de firme notorii, de oameni care se cred mari, de persoane publice care-şi etalează luxul uneori jenant, uitând că bunătatea este nu în portofelul plin, ci în inimă. Mulţi promit şi atât, alţii se scuză, alţii ignoră. Dar aceasta este, crede ea, o luptă necesară pentru echilibrul ei interior şi pentru a găsi o unitate de măsură a fericirii sale.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2

Recomandari
Publicitate
Libertatea
VIVA!
Unica.ro
Retete
Baby
ELLE
CSID
Ego.ro
Descopera.ro
Diva Hair
TV Mania
Trending news
Mai multe din Povesti adevarate