Octavian Strunilă: “Nu mi-am dorit să joc Hamlet”

Octavian Strunilă: “Nu mi-am dorit să joc Hamlet”

Toată țara îl cunoaște din rolurile pe care le-a jucat în serialele PRO TV. Turneul său prin țară ni-l prezintă ca dramaturg, regizor și actor de teatru. În rolul său de de maturitate, este tatăl a doi copii, de 7 și 5 ani.

Cum era Dorohoiul copilăriei tale? Pare un oraș foarte drăguț, dar fără noroc…

Dorohoiul a avut mult noroc. Avea o fabrică de sticlărie și porțelan, o fabrică de mașini grele, unde oamenii aveau de muncă. Acum mai există doar una de confecții, care a fost cumpărată de niște italieni. Era un oraș cochet și îngrijit, pentru că erau foarte mulți evrei și s-a păstrat din educația lor, până în anii 80. Apoi au cam plecat toți.

Îmi aduc aminte cu drag de acel Dorohoi. Octavian Cotescu, Dan Condurache, Dan Pița s-au născut acolo; și Păstorel Teodoreanu. Copilăria mea a fost împărțită. La Ibănești aveam bunicii. În vacanță, aruncam ghiozdanul și plecam la bunici, unde duceam o copilărie ca a lui Ion Creangă.

octavian_strunila

La „Ferma vedetelor' ai regăsit ceva din copilărie, din îndeletnicirile de atunci?

Tot ce am găsit în „Fermă' se întâmpla și la țară, la bunici, mai puțin măslinele și portocalele. Dar eu am fost nepot, copil de la oraș venit în vacanță la țară, pe care nu-l puneau la muncă. Nu am frați, cred că tocmai din cauza asta am fost ținut în puf de bunici.

Părinții cu ce se ocupau?

Tata a cântat toată viața la acordeon. A cântat la nunți, era un artist de carieră în zonă. N-a reușit să se mai integreze acum, de când au început oamenii să ceară manele – a fost momentul în care s-a oprit. El nu știe să cânte manele și nici n-a vrut să învețe.

Dar muzica tradițională românească a dus-o timp de 40 de ani, de la 14-15 ani. În liceu a luat locul II pe țară. Și spuneau oamenii în oraș: „Uite, au apărut la televizor Vasile Strunilă și Ceaușescu', că atâta văzuseră în programul ăla de două ore. Mama a lucrat la bancă. După aceea a avut un magazin cu haine, acum lucrează la primărie, bibliotecară.

Și tu cânți la acordeon…

N-am învățat când eram mic și m-a dat tata la muzică, la Casa Pionierilor. M-am apucat abia în liceu, când am văzut că un băiat cu chitara atrăgea toată atenția la o petrecere. Am zis: „Tată, ia dă încoace acordeonul. Învață-mă și pe mine 3-4 melodii.'

Cum te-ai hotărât să faci actorie?

Eu am intrat la București, la Management Financiar Contabil și Administrativ. Am fost la școală câteva luni, până am descoperit teatrul. Am început să-mi cheltuiesc toți banii pe bilete. Mergeam în fiecare seară.

Prin ianuarie, februarie, m-am hotărât să dau la teatru. Nu mă gândisem la actorie, pentru că era mult prea departe gândul pentru un copil de la Dorohoi, la liceul de informatică. Ai mei, fiind în domeniu, cred că ar fi înțeles. Dar eu nu le-am spus.

Abia după ce am văzut lista, le-am dat telefon și le-am spus: „Am intrat'. Am preferat să tac, cum fac și acum. Dacă am un proiect și vorbesc prea mult despre el, nu știu cum se întâmplă, că nu-l mai fac. Îmi consum toată energia povestind și nu mă mai încordez să fac lucrul respectiv.

Cum ai ajuns la PRO TV?

Dintr-o întâmplare. Eram în anul III la facultate. O colegă trăgea de mine să merg cu ea la un casting. Am mers undeva, deasupra magazinului „Muzica'. Stăteam pe un scaun și așteptam să iasă colega mea. Era casting de fete, pentru un serial la Media PRO.

Și, la un moment dat, a ieșit un regizor – Iura Luncașu – și mi-a spus: „Nu vrei să dai casting?' „Păi, nu-i numai pentru fete?' „A fost ieri pentru băieți, n-am găsit tot ce ne trebuie și mai căutăm. Ia foaia asta și citește'. Nici n-am ajuns până la sfârșitul foii că m-a chemat înăuntru. Iura stătea în spatele camerei, eu dădeam replicile personajului meu, el dădea replicile celuilalt personaj.

Citește continuarea pe pagina următoare

După o săptămână, pe mine m-a sunat, pe fata aceea, nu. Ea nici n-a mai făcut actorie. De la telefonul ăsta, am făcut opt ani de televiziune. M-au luat în „Numai iubirea', primul serial. Apoi, în „Lacrimi de iubire', „Iubire ca-n filme', „Inimă de țigan', „Regina', „State', „Moștenirea'…

Cum te simțeai, care era atmosfera la filmări, la „Inimă de țigan' și celelalte?

Era o bucurie mare, că întâlneam oameni precum Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Gheorghe Visu, Carmen Tănase, Dan Condurache… Am jucat cu oameni foarte greu de întâlnit într-o viață de actor.

Colegii mei de generație n-au întâlnit nici măcar 5% din oamenii pe care i-am întâlnit eu. Atmosfera era foarte plină de poezie. Cânta Loredana, se stătea la foc, cu grătarul… Era și greu. Venea difuzarea peste tine și trebuia să filmezi. Frig, iarnă, ger, minus 20 de grade – nu conta. Dar a fost frumos. Am fost la Paris de atâtea ori, am filmat la Nisa…

Și ai intrat cumva pe făgașul comediei. Drama nu te atrage?

Ba da, dar drama este un gen de maturitate și e mult mai bine să știi ce să exploatezi din tine. Adică, după 35 de ani, cât am eu, te poți duce și în dramă, pentru că altfel cântărești lucrurile. Dar comedia e mult mai grea decât drama. Dacă dai unui actor o sală, e mult mai ușor să-i facă pe oameni să plângă decât să râdă. Depinde la ce nivel vrei să râdă. Uneori, un actor de comedie e bun la începutul carierei și, încetul cu încetul, începe să devină penibil.

Televiziunea ți-a monopolizat imaginea și cariera. Nu regreți?

N-am regretat niciodată că am făcut televiziune. Am învățat televiziune, știu foarte bine ce înseamnă un platou de filmare, știu tot ce se poate greși – în opt ani s-au întâmplat milioane de chestii. Altceva am regretat.

Am intrat în 2004 în televiziune, iar în 2005 am câștigat Premiul pentru cel mai bun actor în Gala Tânărului Actor. Și n-am avut timp să profit atunci de ocazie și să colaborez cu regizorii importanți, să mă duc la castinguri, să stau în teatru și să spun: „Da, sunt liber tot anul următor'. Din păcate, nu eram liber. Și am pierdut șansa marilor întâlniri.

Se întorseseră în țară și făceau tot felul de spectacole Andrei Șerban, Silviu Purcărete, Radu Afrim – oameni pe care n-am reușit să-i întâlnesc și acum nu cred că mai sunt eu dispus. Atunci m-ar fi format ei. Între timp, m-am format eu.

Totuși, nu te-ai oprit aici…

Pentru că am simțit nevoia să mai fac ceva pe lângă televiziune, am făcut un master de regie la UNATC și am început un master de scenaristică pe care nu l-am mai terminat, pentru că ni se cerea ca la sfârșit să facem scenariul pentru un film de lungmetraj, să-l punem pe masă, să ni se pună o notă pe el și-atât.

Am zis: „Și nu ne dați nouă filmul să-l facem?' „Nu.' „Păi cum? La un film de lung metraj e muncă de un an.' „Păi, vă punem notă pe el și devine proprietatea UNATC'. Și-am zis toți: „Mulțumim, lăsați că ne ajung cursurile'. De-asta am făcut și regie, și scenaristică, din frustrarea de a fi pierdut șansa să fac marile spectacole.

Pe de altă parte, am învățat să fac spectacole mici. Pentru că teatrul e și de Sala Mare a Teatrului Național, dar e și o scenă de trei pe doi a unui teatru underground. Teatrul înseamnă un schimb de energie între scenă și spectatori. Înseamnă feedback instantaneu, din clipa în care intri în scenă.

Am căutat tot timpul să fiu pe scenă, chiar dacă aveam multe filmări. N-a fost an în care să nu fac un spectacol. Ori am jucat la „Metropolis' într-un spectacol cu trei personaje – eu, cu Cristi Iacob și cu Monica Davidescu; ori am scris eu și am jucat; ori m-am implicat în alte proiecte de regie. Dar n-am făcut așa cum au făcut colegii mei, care fugeau de la un teatru la altul și care joacă în peste 15 spectacole de la vârsta de 22-23 de ani.

Citește continuarea pe pagina următoare

A existat vreun rol clasic pe care să-ți dorești să-l faci?

Nu mi-am dorit niciodată să joc Hamlet; nu mi-am dorit să joc Romeo. Dar, dintr-o dorință de a demonstra ceva, am învățat monologul lui Richard III și monologul lui Hamlet, „A fi sau a nu fi'. Cu Richard III am și dat examen la Universitatea „Lucian Blaga' din Sibiu. După ce aveam două mastere, m-a convins Dana Rogoz să mai facem unul de actorie, că era Marian Râlea profesor acolo.

Am intrat primul, mi-au dat și bursă. Apoi mi-am dat seama că n-am timp să mă duc. Mă sună de la secretariat: „Vino să-ți ridici bursa'. Zic: „Dați cuiva bursa aia'. „Trebuie să vii la noi să faci o cerere'. M-am dus la Sibiu, am făcut o cerere și am dat bursa următorului din listă. Era urât să fi luat bursa fără să merg la școală și cu banii pe care-i făceam pe vremea aia la Media PRO, unde filmam 250 de zile pe an…

Deci, balerinele există. Credeam că, după ce ies din scenă, se retrag undeva, în eter.

Da, de exemplu, Oana, soția mea, există. Are o școală de balet, ține cursuri de luni până vineri, de la 4.30-5.00 după-amiază. S-a întâmplat ce s-a întâmplat cu Teatrul de Operetă – pentru că juca în „Romeo și Julieta' și mai intrase într-un spectacol, dar totul s-a blocat. După cum știm, nu se mai joacă nimic. Da, există, așa cum există și actorii… E preocupată de educația copiilor, citește foarte mult…

familia strunila

Are un nume deosebit fetița ta: Equazella. De unde vine?

Din creieri, așa, hodoronc-tronc. Am inventat un nume și asta, înainte să am copii. Și, după ce mi-am promis că, dacă o să am o fiică, o s-o cheme Equazella, mi-am zis că nu am cum să nu mă țin de promisiune. O cheamă și Maria, ca să aibă și un nume normal. Este în clasa I, a început și cursurile de pian.

A început pianul cu mine, dar acum merge la cursuri la școala de muzică, după ore. Mă bucur că e deschisă spre zona asta și-i place. Dac-ar fi trebuit s-o forțez, aș fi renunțat. Mă bucur că merg la înot amândoi. Am reușit să-l conving și pe Sasha, pentru că era puțin speriat.
Încep să se contureze acele trăsături de familie cu copii la școală, cu lecții acasă…

Te distrezi bine la „Jocuri de celebritate'?

Octavian Strunila, Mihai Bobonete, Paul Ipate

E o emisiune în care trebuie să improvizăm foarte mult, un loc în care se râde, lumea se simte bine. De multe ori, invitații vin cu îndoială, nu știu ce-o să se întâmple. Și pe la jumătatea emisiunii se simt foarte bine și se bucură că au venit.

Pentru că este exact genul de emisiune care nu vrea să-i facă de râs; nu te cheamă nimeni să te întrebe despre viața personală, cu cine te-ai mai împăcat, de cine te-ai mai despărțit și așa mai departe. Așa că să nu-i fie nimănui frică de emisiunea asta, pentru că, dacă pierde, pierde întreaga echipă, nu pierde un singur om.

Dar cu teatrul cum stai?

Am deja un spectacol care se joacă: „Cum se face', cu Paul Ipate, Anca Dumitra, Delia Nartea, Alexandru Conovaru, Toma Dănilă. E un spectacol care se poate vedea în toată țara. În scurtă vreme o să mai apară un spectacol cu câțiva dintre oamenii ăștia, scris și regizat de mine. Se va chema „Coaste din viața lui Adam'.

Moare un domn și se trezește în cer. Și de acolo încep problemele: că n-are certificatul de deces la dânsul. „Păi, cum vii așa, fără certificat? Du-te vizavi, fă o cerere. Vezi că-ți spun băieții ăia despre ce-i vorba, te duci sus, la doamna Lenuța…' „Păi cum, și-aici îi tot așa?' „Ș-aici îi tot așa. Lasă-mă puțin în pace să mă concentrez. Lucrez cu dosarele astea, cu viii, cu morții – vrei să-i încurc iar?' „Păi, se-ntâmplă să-i încurcați?' „Îi încurc. Tu știi când trebuia să moară Fidel Castro? În 1963' „Și ce s-a întâmplat?' „Păi, a murit Marilyn Monroe în 62 și a venit pe-aici, a stat într-un proces vreun an, cu o grămadă de scandaluri… Și a luat dosarul lui Fidel Castro de pe masă și l-a pus pe al lui Kennedy în loc, că-l iubea ea și voia să vină mai repede. A murit Kennedy în 63 și pe-al lui Castro nu-l mai găsim: l-a sustras și l-a și pierdut. 680 și ceva de atentate asupra lui și noi nu putem să-i facem nimic, suntem cu mâinile legate, că n-avem dosarul și fără dosar nu putem să-l omorâm' „Și ce faceți? O să trăiască veșnic?' „Nu, că dacă împlinește 100 de ani, putem să-l executăm în baza certificatului de naștere și pe ăla îl avem'.

O să facem un proces în sistemul anglo-saxon, cu jurați. O să fie procurorul, avocatul apărării, care-i Tudor Vladimirescu – pentru că el era avocat la bază – și un judecător. Iar publicul va fi juriul. Încă nu m-am hotărât, acum scriu finalul și văd ce se întâmplă: îl trimit în Rai sau în Iad?

Și când o să fie pus în scenă?

M-am gândit să-l depun la UNITER, pentru că este în decembrie un concurs de piese de teatru. Dar n-am răbdare. Trebuie să te duci acolo cu un plic, să ștampilezi, să scrii, n-ai hârtie, du-te dincolo – ca-n cer… sau ca la ANAF.

Interviu realizat de Mihaela Serea

Foto: PRO TV, arhiva personală a familiei Strunilă

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2 3

Recomandari
Libertatea
Publicitate
Huff
VIVA!
Retete
Baby
TV Mania
Sfatul parintilor
Mai multe din Vedete