Monica Petrica – Nici o zi fara balet

Este mottoul artistei Monica Petrica, prim-balerina la Opera Romana si partenera lui Razvan Mazilu in cele mai apreciate spectacole de dans contemporan realizate la noi. Ea povesteste despre alegerile vietii, munca, renuntari, dar si satisfactiile extraordinare pe care i le ofera performanta.

“Prim-balerina va fi!”, a exclamat unchiul ei (fratele mamei, coregraful Alexandru Ilie), cand a vazut-o la maternitate. Fetita avea brate si picioare fine, prelungi, forme parca destinate dansului.

Citește și...

Cum arată acum primul soț al Anamariei Prodan? Fostul cuplu a rămas în relații bune

Cine e viitorul soț al Cristinei Bâtlan de la Imperiul Leilor. „El mi-a scris'

Acum, la 35 de ani si 1,75 m inaltime, finetea siluetei este dublata de gratia innascuta si de forta dobandita in miile de ore de antrenament.

Fragila si puternica, ambitioasa si sensibila, Monica este un amestec de profesionalism si talent care umple salile de spectacol din tara si din lume. O rog sa-mi povesteasca viata ei si o face firesc, zambind aducerilor aminte.

Totul a inceput de la o varsta foarte frageda, cand in locul sotronului Monica a ales covorasele din sala de gimnastica. La trei ani, mergea cu unchiul ei la sala de balet a scolii sportive unde el antrena lotul national de gimnastica.

La vremea scolii primare, familia a locuit o vreme la Brasov, iar Monica a facut cunostinta cu patinajul. Dar pentru ca cele doua sporturi sunt incompatibile, dupa doi ani a venit vremea alegerii. “Se folosesc tehnici diferite, patinajul are alta forta, alta dinamica”, imi explica ea.

“La patinaj trebuie sa tii laba piciorului indoita, la balet intinzi cou de pied-urile. La balet iti formezi un reflex periculos pentru patinaj, unde poti sa cazi daca intinzi piciorul…”

Intre patinaj si gimnastica artistica, Monica a ales… baletul. In clasa a patra, a dat examen de intrare la Liceul de arta “George Enescu”, Sectia coregrafie, unde a intrat prima si a terminat ca sefa de promotie.

“De cand ma stiu, asta am facut”, imi spune cand o intreb daca nu i-a fost greu sa se antreneze cateva ore pe zi, timp de atatia ani, fara pauza. “Am facut totul cu toata dragostea.

Nu am simtit niciodata acest lucru ca pe o povara. Nu concep nici o zi fara balet in viata mea!” De la trei ani: “in vacanta plecam in cantonament cu cei de la gimnastica sportiva si faceam pregatire fizica si o ora de studiu, in total cel putin trei ore pe zi.”

La terminarea liceului, Monica a fost selectionata sa danseze in compania de dans clasic contemporan “Oleg Danovski”, alaturi de care a lucrat si a calatorit timp de doi ani.

Astfel si-a facut debutul ca balerina in Taiwan, in Frumoasa din padurea adormita si a aparut pe scenele din Germania, Franta, Italia si Olanda. Apoi a obtinut o bursa pentru un an in Statele Unite, la Atlanta Ballet, unde a avut ocazia sa invete si alte stiluri: jazz si dans contemporan, alaturi de mari balerini ai lumii.

De 14 ani, Monica Alexandra Petrica este angajata a Operei Nationale. In ultimii doi, a dansat si pe scena Teatrului Odeon, in spectacole memorabile, alaturi de Razvan Mazilu. De Razvan o leaga nu doar talentul si pasiunea comuna pentru arta baletului, ci si o lunga prietenie. Se cunosc din vremea liceului, cand mergeau pe acelasi drum spre scoala.

Au inceput sa colaboreze tarziu, dar cu rezultate de mare valoare: pe scena Operei Romane, in Rosu si Negru si Dance Energy (un spectacol sustinut in vederea strangerii de fonduri destinate Liceului de coregrafie “Floria Capsali”); sau la Teatrul Odeon, in Un Tango Mas si Block Bach. De fiecare data, cei doi protagonisti transforma eterna poveste de dragoste in adevarata magie.

Chiar daca ea se petrece intr-un banal apartament de bloc, ca la ultimul spectacol – o realizare absolut originala de teatru-dans, in care rapperul CRBL (Simplu), actrita Coca Bloos si muzica lui J.S. Bach intregesc ansamblul.

La prima vedere incompatibile, elementele acestei povesti reusesc sa formeze un tot unitar si impresionant, cu accente dramatice. La el au contribuit regizorul Alexandru Dabija, alaturi de coregrafii Razvan Mazilu si Amir Kolben, oaspete din Israel.

Monica spune ca a invatat de la toti si a lucrat cu mult drag la spectacol, chiar daca el a fost realizat intr-o perioada foarte incarcata, in care se pregatea pentru premiera operei Corsarul: “De la 10 dimineata si pana la la pranz, lucram la Corsarul.

Tot atunci venea si domnul Amir si lucram la Block Bach, pana la 5 si jumatate. De la 6 la 8, reluam pregatirea pentru Corsar. A fost foarte greu si obositor”, povesteste ea.

“Dar, din dorinta de a fi in preajma lor, de a invata ceva nou si de a face cat mai mult, nici nu simteam oboseala.” Este dificil, dar reconfortant. Dupa atatia ani de dans, Monica nici nu isi imagineaza ca ar fi putut face altceva.

A cochetat cu actoria, i-ar placea sa faca film, a fost model pentru creatiile Levintza, a facut dans-pantomima in spectacolele lui Dan Puric si chiar a fost pasionata de pictura, in copilarie.

Dar performanta in arta cere timp si devotament, asa ca nu prea e loc in viata si pentru alte pasiuni. O intreb despre iubire si familie, imi spune ca le va veni si lor randul…

“De cele mai multe ori, dupa ce au copii, balerinele nu mai pot avea si aceleasi performante. Sarcina schimba foarte mult corpul. In momentul in care te decizi sa ai un copil, stii ca o jumatate din pasiunea ta, din dragoste, din prioritati, se redirectioneaza spre copil.

E aproape o renuntare… Dar fiecare lucru vine la timpul lui. Cred in familie si in faptul ca ea iti da cele mai mari bucurii. Dar maternitatea reprezinta o schimbare radicala in viata unei balerine. Mai ales in dansul clasic, care este foarte restrictiv.

A fi mama este pentru mine o mare responsabilitate. Mama mea si-a sacrificat toata viata pentru ca eu sa-mi urmez visul. M-a crescut singura de cand aveam doi ani si jumatate si efortul ei a fost dublu. De aceea, pentru mine un copil este o mare responsabilitate si nu ceva care se intampla, pur si simplu.

Unele mame isi iau mai putin in serios indatoririle – am vazut femei pentru care o intamplare devine certitudine si asa se naste copilul. Eu imi doresc din tot sufletul sa fiu o mama foarte buna.”

Pana atunci, Monica se bucura de atractia scenei. Dar si de mirajul creatiei, pentru care se pregateste invatand: “Eu visez sa fac coregrafie, sunt in anul al treilea la Facultatea de Arta Coregrafica a Universitatii “Gheorghe Cristea” din Bucuresti, unde il am ca profesor pe maestrul Ion Tugearu.”

Pe scena va aparea atat timp cat va considera ca are ceva de transmis publicului: “Ce simt pe scena este foarte special si imi umple sufletul… Ma emotioneaza spectatorii necunoscuti, care vin sa ma felicite. Prietenii pot fi uneori subiectivi, dar ma bucura foarte tare cand oameni pe care nu i-am vazut niciodata vin sa imi spuna cat de mult insemn pentru ei, cum le-am schimbat seara si le-am redat bucuria de a trai…

La momentul aplauzelor, de emotie, nu mai aud nimic! Aud totul ca pe un fundal, departe, desi ele sunt furtunoase si zgomotoase!” Monica rade, cu luminite in priviri. Oamenii o primesc cu bucurie, oriunde s-ar duce. In Ungaria, au rasfatat-o, pur si simplu. “La spectacolul Barba Albastra, unde am jucat alaturi de un ungur, directoarea festivalului mi-a daruit un tort de ciocolata.”

Stiindu-i pasiunea pentru ciocolata, colegii obisnuiesc sa spuna ca, daca i-ar intepa pielea, din venele Monicai nu ar curge sange, ci sirop de ciocolata! Lucru pe care il stia si gazda din Ungaria, cand i-a facut un platou imens de prajituri cu – ati ghicit! – ciocolata.

Dar cel mai mult a impresionat-o o spectatoare dintr-un sat aflat la 25 de km de Budapesta, care a insistat, dupa spectacol, sa-i daruiasca o pereche de cercei din lemn: “Am simtit nevoia sa-ti dau ceva in schimbul a ceea ce mi-ai daruit tu pe scena…”

Text: Mihaela Doina Radulescu; Foto: Octav Nitu

Citește și următorul articol:

Florentina Opris – 4 avantaje ale vietii

Mama Andreei Antonescu s-a căsătorit. Motivul pentru care artista a lipsit de la eveniment