Marcela O’Connor, salvatoarea copiilor din “spitalul groazei” din Siret

marcela oconnor

Oricât ar părea de ciudat, există oameni care nu vor să devină miliardari, vedete sau parlamentari, fiindcă fericirea lor este dată de fericirea celorlalţi.

Am cunoscut un astfel de om, pe Marcela O’ Connor, cea care conduce Fundaţia Umanitară „O Nouă Viaţă”, una dintre voluntarele care au salvat copiii din „spitalul groazei” din Siret, teribilul spital de neuropsihiatrie pe care presa din lumea întreagă, zguduită de soarta micuţilor blestemaţi de soartă şi de statul român şi internaţi aici, l-a botezat „închisoarea îngerilor”.

Marcela a realizat apoi că nu se mai poate despărţi de soarta lor şi le-a dedicat restul vieţii sale.

Voluntariat pe viaţă

Ea e cea care le ştie fiecăruia numele şi poveştile, şi suferinţele medicale, care se bucură şi se întristează alături de ei, le caută rosturi şi se îngrijorează pentru ei, care îi ştie fiecăruia animalul de pluş preferat (da, jucăria, căci din cauză că nu au avut jucării în copilărie, toţi aceşti copii, deveniţi acum adulți şi aflaţi în grija fundaţiei, sunt mari colecţionari de jucării) şi care astăzi este, aşa cum spune ea: „Mama a 150 de copii”.

Când a început povestea care avea să-i schimbe destinul, imediat după Revoluţie, Marcela era studentă la Drept şi voluntar al fundaţiei. Apoi s-a zbătut pentru mutarea celor peste 600 de copii cu dizabilităţi dincolo de zidurile „închisorii îngerilor”, dar şi pentru aducerea lor în societate, în aşezăminte de tip familial unde să-i pregătească pentru viaţă, să-i înveţe cum pot trăi cât mai aproape de independenţă.

An după an, vreme de două decenii, tinerii salvaţi de Marcela au învăţat să râdă, să se bucure, să trăiască. S-au născut a doua oară şi au lăsat în urmă infernul unei copilării blestemate. Între timp (adică în două decenii de muncă, mult peste 12 ore pe zi, 7 zile din 7), Marcela a terminat a doua facultate – Asistenţa Socială, la Iaşi – a urmat şi un master în consiliere, s-a căsătorit cu unul dintre voluntarii britanici care, cucerit de sufletul sensibil al Marcelei şi de lupta ei pentru binele copiilor, a rămas definitiv în România, au împreună două fetiţe şi au decis amândoi chiar să înfieze un tânăr surdo-mut, care a devenit parte din viaţa lor.

„Deşi eram din Siret, nu intrasem în spitalul unde ştiam că sunt copii bolnavi, pe care comunitatea îi considera periculoşi, nu ştiam la ce să mă aştept, neavând nici un contact cu ei, deci nu ştiam ce înseamnă să muncești cu ei.

De 20 de ani, Fundatia Umanitara condusa de Marcela O’Connor a salvat sute de copii si tineri cu dizabilitati

Supraspecializări

Prima dată când am trecut dincolo de porţile spitalului am fost uimită mai ales de faptul că, în salonul unde urma să lucrez, nu erau copii, ci 25 de tineri şi chiar adulţi, ce aveau toate categoriile de handicap: psihic, fizic, motor, senzorial, iar cel mai mare şoc a fost mirosul care plutea şi zgomotele ciudate care le ţineau loc de limbaj”, îşi aminteşte Marcela.

Deși şi-a terminat studiile, nu a renunţat la ceea ce făcea în spital şi nici nu s-a gândit să plece. Au urmat ani de muncă şi de experienţe complet noi, ani de învăţat şi de supraspecializări despre care nu auzise niciodată: despre cum să relaţioneze cu un adult care are dezvoltarea psihică a unui copil de 3-4 ani, cum să abordeze traumele lor, ca şi procesul de schimbare a acestor tineri, de la nevoile emoţionale şi sociale la îngrijirea medicală, la primul ajutor în crizele de epilepsie sau la dezvoltarea lor senzorială şi personală şi multe altele.

Printre voluntarii englezi veniţi în ţară şi-a întâlnit, în 1995, şi viitorul soţ. A fost dragoste la prima vedere şi a urmat, în august 2001, căsătoria, iar nunta a durat trei zile şi trei nopţi, ca-n poveşti. Apoi au venit cei doi copii şi a mai fost începutul unei noi vieţi, a lui Bogdan.

marcela oconnor cu sotul si fiicele

150 de copii şi tineri în case noi

„Pe Bogdan l-am cunoscut odată cu ceilalţi tineri. Era un copil cu surdo-mutitate, de 12-13 ani, dar care, poate pentru că avea un handicap atât de complex, mi-a trezit dorinţa de comunicare cu el şi de a-l cunoaşte. Dincolo de lumea lui tăcută, am descoperit un suflet sensibil şi atent la orice din jurul său. A urmat cursurile unei şcoli speciale, dar, pentru că deja avea o vârstă, a trebuit să revină în Siret.

L-am luat de la şcoală şi, în clipa în care am ajuns în faţa spitalului, Bogdan mi-a spus, prin semne, trăgându-mă îngrozit de mână, că nu mai vrea să se întoarcă acolo. L-am întrebat unde vrea să meargă şi, tot prin semne, mi-a spus: „Casa ta este şi casa mea”, aşa că de atunci a devenit membru al familiei mele, locuind alături de noi”.

Un moment care a marcat-o cumplit, spune Marcela, a fost când s-au finalizat lucrările la prima casă, Casa Kincasslagh, şi a fost nevoită, împreună cu ceilalţi specialişti, să aleagă 12 dintre cei 600 de copii şi tineri pentru a locui aici. „A fost teribil de greu, pentru că toţi doreau să plece de acolo, ne implorau, plângeau şi se agăţau de mine la propriu pentru a-i lua în noua casă. În anii următori s-au construit încă opt case, oferind unui număr de 100 de tineri o locuinţă şi o nouă viaţă şi am deschis şi Centrul socio-vocaţional de zi, cu ateliere practice care să ofere şi locuri de muncă pentru cât mai mulţi tineri.

A urmat un club de activităţi recreativ-educative, pentru tinerii din fundaţie şi alte persoane defavorizate, un mod prin care vrem să sprijinim comunitatea, la fel ca și organizarea unui oficiu de urgențe destinat ocrotirii, îngrijirii, asistenţei medicale şi de informare, advocacy şi lobby pentru persoanele aflate în dificultate de forţă majoră. Iar acum câteva zile, fundaţia a sărbătorit 20 de ani de activitate printr-un concert aniversar, care a beneficiat de prezența marilor muzicieni Simona Mihai, George Zacharias și Marios Panteliadis”.

Reportajul schimbării

În 1990, reportajul BBC-ului, realizat de Anneka Rice împreună cu voluntarii de la „Romanian Challenge Appeal”, veniţi cu ajutoare în „spitalul groazei” din Siret, a zguduit lumea civilizată: copii tratați mai rău ca niște animale, bătuți, înfometați, abuzați sexual, exact ca într-un lagăr de exterminare.

Imaginile cu tinerii aceia, scoşi în curte în şiruri, câte jumătate de oră o dată pe săptămână, cu aceleaşi haine purtate câte o lună, aliniaţi în jurul unei mese goale, cu mâinile la spate, unii legaţi, şi legănându-se hipnotic înainte-înapoi, fără să aibă voie să vorbească, căci li se spunea mereu să tacă, au făcut înconjurul lumii.

În 2017, „închisoarea îngerilor” e închisă de mult şi e o ruină, iar micuţii bolnavi au fost salvaţi după bătăliile purtate de Marcela şi de colegii ei şi mutaţi în case familiale. Însă amintirea ororilor din spatele zidurilor înnegrite de mucegai, dăinuie încă. Şi mai doare.

Autor: Adrian Cîlţan

Foto: arhiva personală a Marcelei O’Connor

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Loading...

EVA.RO
Recomandari
Doctorul Zilei
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Povestile voastre