Lumea vazuta de la… Polul Nord Magnetic

Lumea vazuta de la… Polul Nord Magnetic

Interesul pentru ecologie e in crestere de cand simtim pe propria piele efectul incalzirii globale. In Anul Polar Inter-national, vocile exploratorilor romani se aud tot mai tematoare.

Intr-un interviu cu exploratoarea Uca Marinescu, m-a surprins un gand pesimist, deloc caracteristic atitudinii obisnuite.

Imi vorbea despre expeditia de la Polul Nord Magnetic de anul acesta, povestind cu aceeasi bucurie, ca de obicei, despre traditiile si viata oamenilor de acolo si despre acel taram al nesfarsitelor intinderi albe, cu sanii trase de caini… si brusc, ceva s-a schimbat!

Mi-a spus simplu si trist: „Am fost optimista pana anul acesta, dar dupa ce am vazut ce se intampla…“

A facut o pauza scurta, dar suficient de apasatoare. Apoi a continuat, drept raspuns la intrebarea muta din ochii mei: „Am vazut topirea ghetii si… nu prea imi place. Nu avem un viitor bun“.

A continuat sa-mi vorbeasca despre cazul ursilor polari, a caror prezenta in zona s-a diminuat, fiindca topirea a afectat bucatile de gheata pe care acestia se odihneau in larg, la pescuit, asa ca multe exemplare s-au inecat.

Din perspectiva exploratorului, un lucru este cert: animalele si natura intreaga ne dau semne de alarma! In ceea ce priveste experienta „polara“ a Ucai Marinescu, aceasta nu a debutat acum, ci inca din 1996, cand a ajuns pana in Yukon (Canada) si in zona arctica.

In 2000 au urmat, printre altele, Islanda si Groenlanda, in 2001– Polul Nord Geografic (atins in acelasi an cu Polul Sud, la o diferenta de aproximativ opt luni), in 2004 – Alaska, iar in 2007 a adaugat in palmares si cel de-al treilea pol al Terrei: Polul Nord Magnetic.

Traseul a avut drept punct de plecare Ottawa si a presupus o oprire de aproximativ trei zile in Iqaluit, capitala celui mai tanar teritoriu canadian, Nunavut, pentru a cunoaste specificul zonei si pentru a vedea aurora boreala, si alte cateva zile in Resolute Bay, o localitate din extremul nordic – baza de plecare pentru expeditiile din regiune.

Resolute Bay a marcat si patrunderea in adevarata atmosfera a Polului Nord, conform spuselor exploratoarei, care a tinut sa-mi precizeze ca acolo, cu exceptia unui numar de cel mult 30 de constructii, totul este inghetat, adica sunt minus 36-40˚C. Dar plimbarile pe jos sau pe schiuri au ajutat-o sa se obisnuiasca destul de rapid cu temperaturile scazute din zona.

Si daca pana in zona mai circula cateva avioane (curse care se anuleaza insa in conditii de viscol), de aici mai departe nu mai gasesti drumuri, transport…

Nu degeaba insa vorbeste despre aceasta expeditie ca fiind una „a sanselor, care se ivesc atunci cand crezi ca nu se mai poate, a lui Dumnezeu, care e acolo si te ajuta, si a semenilor tai, care iti sunt alaturi la nevoie“.

Un grup de exploratori polari i-a oferit sansa de a merge mai departe, invitand-o cu ei in charterul cu care au ajuns in extremitatea nordica (acolo de unde, teoretic, pe harta incepe Oceanul Arctic, desi in realitate totul este acoperit in permanenta cu gheata).

Conditiile foarte dure de aici, mediul ostil, aerul rarefiat, magnetismul puternic si senzatiile de rau fizic nu i-au permis sa patrunda mai mult de zece, cel mult 12 km in zona.

Desi e o persoana care se mobilizeaza 100% in situatii limita, temerara exploratoare admite sincer ca polul o vlaguise energetic si ca ajunsese intr-o stare de epuizare totala.

Cum aparatele nu functioneaza in acest perimetru, fotografiile-martor au fost facute la iesirea din spatiul aflat sub influenta magnetismului terestru.

Cat despre bucuria momentului de a-si fi implinit visul, de data asta si-a amanat putin trairile, pentru ca efectele magnetismului isi lasasera amprenta si nu se putea concentra decat pe drumul de intoarcere.

Perioada petrecuta la Grise Fiord a ajutat-o nu doar sa se intremeze, ci sa-i si inteleaga mai bine pe inuiti.

„Sunt foarte atasati de familie, sunt prietenosi si au o inteligenta nativa – cunostinte primare, dar sanatoase si profunde – care te fac sa-i asculti cu placere.“ Zambeste cald, ca intotdeauna.

Si cu talc. Apoi continua: „Mananca totul foarte proaspat, nu vaneaza decat strictul necesar (circa un caribou – un soi de ren polar – pe saptamana) si sunt interesati de specificul arealului in care s-au nascut si de ce anume trebuie facut pentru a proteja natura.“ Cu toate astea, efectele poluarii sunt extrem de vizibile in zona; nu doar ca inuitii nu suporta caldura ridicata (peste 20˚C), dar cazurile de cancer de piele in randul localnicilor au sporit considerabil in ultimii ani.“

O intreb ce impact a avut infiintarea O.M.M. (Organizatia Meteorologica Mondiala, sarbatorita anual pe 23 martie) si cum decurg lucrurile acum, din moment ce anul acesta a fost declarat si An Polar International.

Raspunsul, venit prompt, ma ia prin surprindere: "Nu se observa nimic. Se fac proiecte, se iau hotarari scrise, dar sunt doar vorbe."

Daca nu ne emotioneaza suficient drama unei specii de animale afectata de poluare si aflata pe cale de disparitie, daca nu mai avem destul timp sa ne imbatam plamanii de parfumul florilor, ocupati fiind sa construim o noua vila pe locul unei paduri defrisate, macar existenta proprie sa ne puna pe ganduri.

Si zambetul fericit al celui drag de langa noi sa ne determine sa reactio-nam. Pana nu va fi prea tarziu, ca sa mai conteze!

Cand dr. Dan Laufer, cercetator stiintific la Institutul National de Antropologie si explorator roman de renume, a intrat in incaperea in care stateam de vorba, eram inca pierduta in ganduri… Dar o astfel de aparitie impunatoare (la propriu si la figurat) te aduce imediat in contact cu realitatea.

Asa ca, doar cateva minute mai tarziu, imi facea schematic prezentarea expeditiilor nordice la care a participat, alaturi de fotograful-operator Vlad Bender (zonele Laponiei din Finlanda, Norvegia, Groenlanda si Nunavut din nordul Canadei). Este expeditiv la vorba, poate si pentru ca este obisnuit cu faptele, cu concretul. Dar are ce sa spuna.

"Statia romaneasca de cercetari arctice de la Svalbard, Norvegia, este un proiect pentru care s-au luat toate aprobarile, dar, in lipsa de fonduri, este inca un proiect in asteptare."

Aceeasi tristete in privire pe care o vazusem mai devreme si in ochii colegei sale de expeditii. Imi mai spune ca statia se afla in cadrul unui parc tehnologic international, ca aici se aduna studenti de pretutindeni, pentru cercetari polare, si ca e sponsorizata de statul norvegian.

In ceea ce priveste Romania, nu exista inca personal pentru echipa de cercetatori si nu exista resurse suficiente, cu atat mai mult cu cat cercetarile polare sunt foarte scumpe, iar deplasarea in zona e dificila. Doctorul Laufer continua insa sa spere: "Nu exista inca."

Apoi se entuziasmeaza si imi spune ca anul acesta planuieste sa ajunga in nordul Canadei, pentru a studia migrarea ursilor polari si, eventual, pentru a realiza un film documentar despre viata si activitatea populatiei din zona.

Incheie brusc, pe un ton jucaus si totusi amar, cu o umbra de ironie adanca: "In rest, toate bune si ne dorim un mediu mai bun, in care cercetarea polara sa fie luata in serios de forumurile competente."

Despre acest centru romanesc de cercetari polare imi vorbise si Vlad Bender, spunand ca ideea acestuia s-a conturat prin 2004, in urma unei expeditii pe care a intreprins-o impreuna cu dr. Laufer pe coasta de vest a Groenlandei, unde au efectuat studii antropologice asupra populatiei de inuiti din zona.

"La intoarcerea in tara insa, nu am reusit sa strangem fondurile necesare deschiderii centrului de cercetare, desi aveam promisiuni…

Schimbarile climaterice si efectul lor asupra regiunilor polare ar trebui sa constituie motiv de ingrijorare pentru toata lumea, nu numai pentru cateva cercuri restranse de cercetatori care nu au putere in a influenta politicile guvernamentale ale unei tari.

In Romania, preocuparile pentru mediul inconjurator exista doar pe hartie, prin dispozitii impuse de UE, fiind foarte reduse la nivel practic… Iar daca exista, nu se bucura de susti-nere mass-media, ceea ce se traduce printr-un grad scazut de con-stientizare in randul oamenilor. "

Din pacate, noi parem sa fi uitat de natura. Ba mai mult, am contribuit masiv la distrugerea ei. Si daca nu ne revizuim atitudinea fata de mediul inconjurator, macar acum, in al 12-lea ceas, vom fi contribuit implicit la distrugerea noastra.

Zona "gheturilor vesnice" e in pericol sa nu dureze… vesnic.
Polii planetei sunt un barometru al starii de poluare avansata.

Text: Delia Bratosin; Foto: Uca Marinescu

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2 3

Recomandari
Libertatea
Publicitate
Huff
VIVA!
Retete
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Vacanta