Enigme creștine: Clopotul din Joia Patimilor

enigme creștine

Enigme creștine,  Clopotul din Joia Patimilor: puțini au auzit legenda închisă între pereții de iarbă și fum ai „pădurii fără sfârșit'. Povestea clopotului ce se aude în inima pământului, în noaptea cea mai neagră a creștinilor, în Joia Patimilor, în care Hristos a murit pe crucea Golgotei iertând omenirea. 

Și mai puțini s-au străduit să-i afle înțelesul ce poartă în el amintiri tulburi. Despre copilul născut în ziua nașterii Mântuitorului, crescut de Iele în inima pădurii Drocaia și pierdut, după 7 ani, chiar în clipa morții lui Iisus, când și izvorul de acolo, pornit să curgă de nicăieri, a secat pentru vecie. Și despre vocea profundă a unui clopot ce bate de veacuri, o dată pe an, vestind ceasul unei duble pătimiri prin moarte.

Tușa Puia
Dacă ajungi la marginile „pădurii cu Iele' din Drocaia, nici nu realizezi că ești de fapt undeva în Dolj, în mijlocul Olteniei. Poţi să crezi că eşti într-un loc afară din timp. În jur nu se simte ţipenie de suflet, iar tăcerea de după amiază târziu începe să doară urechile. Drumul se îngustează brusc, şovăind la începutul întunericului, și devine cărare părelnică. Drum spulberat de vânturi şi de praf, iscat peste vremuri doar de paşii celor care au îndrăznit să-i calce hotarele. „Nu-i mai aproape nimeni p-aci pin sat', spune liniștit, ca de-o fatalitate, femeia de lângă noi. Nu prea bătrână, să aibă 50 de ani, albită de necazuri, tuşa Puia (aşa ne spune ea să-i zicem: „tuşă') și zice că de fapt o cheamă Maria dar așa i-a spus omul ei pe când trăia. Ea îl striga Puiu, iar el pe ea – Puia. Și așa a rămas în știrea satului. Vorbeşte răguşit parcă de o nedeprindere a vocii și se ridică de pe băncuța de la poartă, acceptând să ne însoțească. De ce au plecat tuşă, de frica pădurii?' Dă din mână a pagubă: „Da de unde? Frica o uitarăm de copii, ne obişnuirăm cu ea. Plecară care încotro, duşi de sărăcie'.

Spaimele pădurii, vorbele, sunetele…
Mergem către drumeagul din coasta pădurii, lăsând în spate, departe de pustietate, casele cătunului. Alcătuiri bătrâne, destrămate, scorojite până la ruină, jumătate îngropate în pământ. Pornit de nicăieri, un vârtej de aer şuieră deasupra noastră aducând miros de lemn vechi, uscat. „Dar spaimele pădurii îs. Îs de când lumea. Vorbe… sunete… Se aud şi se ştiu. Greul nu-i ăsta. Dacă te ştii feri, nu te pierzi. Numa nu trebui mers în crucea nopții. Fuseră câţiva demult de tot, care se-nvredniciră noaptea la drum, da nu mai veniră îndărăt, nu mai ştiu nimeni de ei'. Şi-şi face grăbită o cruce mare peste piept. „Şi oamenii n-au făcut reclamaţie, nimic?' Tuşa se strânge la vorbă ca un arici. Vorbind în colțul broboadei de sub care i se ghicesc ochii umbriţi: „Cine ce să facă? Şi poate că nici nu fu așa, sau poate fu dar nimeni n-are gură să mai spună'. Tace apoi destul de mult, cale de un sfert de ceas şi nu mai îndrăznim s-o ispitim la vorbă, ca să nu zgândărim cine ştie ce ascunziş.

„Pădurea se născu aci pe vremea lui Menumorut'
La vreo cinci paşi de umbra pădurii se opreşte şi întreabă dacă avem ceva fier la noi. Avem chei şi niște monede. Banii nu-s buni că trag la aurul îngropat. Cheile da'. Sub copacii bătrâni, înalţi de nu li se vede vârful, cu scoarţa crăpată adânc, ca pielea de oameni bătrâni, soarele amiezii pare că s-a ascuns brusc. Lumina se face umbră tăcută așteptând parcă semne din adâncul întunecat. Pădurea Drocaia n-are cărări, spun oamenii. Doar cine ştie poate intra în ea. Iar mersul către locul sunetului de clopot pare aiurit, complicat, ocolind trunchiurile groase. Foșnetul uscat al paşilor în covorul de frunze cât glezna, rupe liniştea adâncă, ca un amestec brutal într-o lume interzisă. Primele vorbe sună ciudat înăbuşit, ca şi cum o pâslă le-ar acoperi rezonanța: „Legenda pădurii-i veche. Ştiui şi eu s-o spui da mai şi uitai din ea. Vorbele-s vechi de o mie de ani, fiindcă pădurea se născu aci pe vremea lui Menumorut, învie între patru dealuri, din senin, ca să apere dragostea lui pentru o fată de creștin. Aici pomii se zice că cresc mai iute şi dacă-i tai se nasc din nou, la fel cum au fost'. „Şi aşa să fie?' Nu ştie dada, asta. Fuseră unii demult, care au vrut s-o culce jos, dar trăgeau de pomi în zadar, ca din fundul săracului, că nu se cunoştea nimic. Ziua tăiau, noaptea creştea la loc. Ce ştiu, ştiu că nu fuse om să treacă prin ea de la un cap la altul și dacă arunci aici o sămânţă de orice soi, se prinde în două zile'. „Şi clopotul pierdut?'. Asta era, auzisem, taina mare a pădurii Drocaia. Priveşte prin noi ca prin sticlă, apoi în sus, către un trunchi straniu de copac alburiu-gălbui despărţit în trei. Stă rezemată de pomul gros şi învârte în mână o nuieluşă ruptă niţel mai devreme: „Ce treabă aveţi cu el? Acolo stau duhuri mari și numa smintiții umblă către ele în ruptul serii de Joia Mare. Izvodesc din adâncuri, după Denie și numa fierul le ţine pavăză. Când te apropii de loc, pornește ca un vârtej. Se-nvârte aerul în loc şi se aude ca o tânguire de copil. Și-atunci trebe să le arunci un fier, să le spintece puterile'.

Clopotul din adâncul pământului
Întrebăm și de izvorul care risipește vrăjile, căruia i-a secat apa, de blestemul care apără mormântul îndrăgostiţilor încreștinați şi despre copilul crescut de Iele. Ce auzisem și noi. Tresare: „Nu de Iele. Ielele pădurii-s rele şi nu se apleacă la trup de om. Zice că băiatul născut din cei doi crescu chiar cu lapte de la Muma Pădurii, vreme de şapte ani. Izvorul? Izvorul e ascuns adânc în codru, chiar la mormântul îndrăgostiţilor. Apa izbucni la 40 de zile după ce îi îngropară pe ei. Acolo fuse şi-o cruce de piatră, numa Ăl de Sus ştie cum şi cine a cărat piatră acolo, dar se dărâmă de mult şi acu nu mai e semn la izvor, nimeni nu mai știe unde-i. N-am eu inimă să merg până acolo, dar cine ajungea să ia apă în serile Deniilor, apăi aia era apa vieţii. Dar când orfanul celor doi se pierdu în pădure, chiar în joia de Iisus se sfârșea pe cruce, locul fu blestemat de Iele şi izvorul pieri. De atunci un clopot bate de două ori din adâncul, pământului, cu dangăt lung de moarte, amestecă binele şi răul și sleiește Duhurile. Apoi tace iar, vreme de un an de zile – ori de șapte ani, nu se știe când și cum – și iară stăpânesc Cele Rele. Haideţi îndărăt că până aici ştiui să merg şi mi se slei curajul'.

Pădurea cu un alt timp
Pornim înapoi către marginea pădurii şi în drum parcă se face din ce în ce mai întuneric. Grăbim pasul instinctiv ca şi cum ne-am feri fără să ştim de ce, de apropierea serii. „Nu grăbiţi aşa, că-i ziuă încă. Ştiu că nu vi se pare, da-i ziuă, numa că aici în pădure e alt timp. Noi ni-s obişnuiţi că pădurea are nopţile ei şi zilele ei, care nu-s ca şi cele de afară. Când la noi pe vale e zi, în pădure poate fi aşa de întuneric de zici că stă să cadă noaptea. Şi anotimpurile se schimbă aici. Mai îs câte unii care se duseră în gura iernii după vreascuri de foc şi găsiră puieţi înmuguriţi. Ori fuseră veri când găsiră, în luna lui Cuptor, izvorul cu apa vie îngheţat. Asta îi după cine stăpâneşte atunci pădurea. Atunci dispar oamenii şi se pierde lumina zilei. N-ai cum şti niciodată ce-i găsi acolo. Nu ştii dacă nimereşti când stăpâneşte răul sau binele'. Deodată, peste vorbele femeii se aude o tânguire sumbră, un sunet ca de clopot, iar tuşa sare speriată şi bate trei cruci. Ne închinăm şi noi cu ochii ţintă la ea. „Clopotul! Doamne apără şi păzeşte. Iacă-tă, că întrebarăți, ăsta-i clopotul pruncului născut de-aceeași zi cu Hristos. Se zice că metalul fu îngropat sub un copac, nimeni nu ştie care, ca să sune atunci când sufletul copilului trece pe lângă el, înainte de-nvierea lui Iisus', spune în şoaptă ca şi cum s-ar teme să n-o audă altcineva afară de noi. „Cred că dinadins bate'. Păşim încremeniţi de uimire. Sunetul se aude de-adevăratelea, prelungit de ecou, depărtat, ca de dincolo de marginea întunecimii din jur. Totuşi e destul de clar. O dată… de două ori… şi atât. Gata, a tăcut ca şi cum n-ar fi fost. Ne privim fără o vorbă. Penumbra s-a adâncit şi ea. Parcă toată lumina s-a scurs înspre locul de unde a venit sunetul clopotului. Şi parcă s-a făcut deodată mai rece în ciuda primăverii și ne grăbim să ieşim din pădure. Tuşa Puia avea dreptate, soarele e încă sus pe cer, lumină nu-i destulă, nu-i trecut nici de patru după amiaza. „Văzurăţi că se aude?', prinde glas tuşa. „Prin sat îl ştiu toţi. Nu-i moş ori babă să nu-l fi auzit. Mama povestea de sunetul lui că e semn de moarte de om că acuși se stinge Fiul Domnului. Și buna, şi buna bătrână, așa știa și ea, şi toţi. Văzurăți? Poate că nici nu trebuia să fi venit…'

Plecăm tăcuți ca după un drum din afara lumii ştiute. Nu credeam să mai existe asemenea locuri. E ca şi cum am fi trecut printr-o barieră stranie şi ne-am fi întors în altă eră. Suntem undeva în România secolului 21, într-un loc concret, un sat, o comună, o pădure ce există efectiv. Doar că aici trăiesc legende și se întâmplă lucruri de neînţeles. Să fi fost într-o altă lume? Într-un alt timp?

foto: 123rf

Citeste și:

Ce sunt datoriile karmice și cum plătești greșelile din viețile anterioare

 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Recomandari
Libertatea
Huff
VIVA!
Retete
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Povesti adevarate