Emy Drăgoi, un virtuoz al acordeonului care i-a cucerit pe marii muzicieni ai lumii

emy dragoi

A intuit valențele universale ale acordeonului și a plecat în Franța ca să-și atingă visul. S-a întors pentru familie, averea cea mai de preț.

Familia Drăgoi are ceva care te cucerește imediat. Dacă ai intuiția să treci peste nivelul formal și elevat și să-i abordezi direct, ca și cum i-ai cunoaște deja, se deschid cu căldură și te adoptă ca pe unul de-al lor. Este felul lor de a fi, la modul cel mai sincer – această bonomie, bucuria spontană cu care trăiesc și cu care își fac prieteni.

Emy Drăgoi s-a născut în 1976, la Poiana Verbilău din județul Prahova, într-o familie de muzicanți. Pentru că-l întreb, Emy mai trece o dată, rapid, prin povestea copilăriei lui muzicale pe care a mai spus-o de atâtea ori. A primit primul lui acordeon la vârsta de trei ani, când era evident că-l va urma pe tatăl său, Bică Drăgoi, care nu numai că era cel mai cunoscut acordeonist din zonă, dar avea mulți învățăcei și prospecta repertoriul universal al acestui generos instrument.

„Am crescut cu muzica lui Marcel Budală și a lui Fărâmiță Lambru“, declară Emy Drăgoi. Unul dintre bunici era violonist, celălalt cânta la țambal, iar Toni Iordache era, de asemenea, un reper în universul de valori al familiei care trăia prin muzică, respira muzică.

Pianul nu a fost niciodată o opțiune

Studiile muzicale la Ploiești au avut rostul lor, dar nu i-au schimbat traiectoria pe care o hotărâse deja. La școala de muzică a studiat pianul, pentru că părea instrumentul cel mai apropiat din cele care se puteau studia pentru început.

Dar a renunțat la studiul lui atunci când a simțit că mai mult îl încurcă decât să îl ajute. „Începusem să am probleme cu sensibilitatea specifică acordeonului. Devenisem mai sacadat, mai dur; aveam mâna puternică, de pianist.“

Improvizația nu este doar invenție și nu se bazează exclusiv pe spontaneitate

„Am reluat pianul la douăzeci de ani, când m-am dus să studiez la Paris, la Academia de Jazz <<Bill Evans>>. Mi-a plăcut întotdeauna să improvizez, să fiu liber în exprimare. Jazzul este cel care îți oferă această posibilitate. Eu improvizam, dar o făceam așa cum m-a înzestrat pe mine Dumnezeu, fără să cunosc limbajul muzical specific.

Am urmat un an pentru a studia limbajul jazzistic. Da, improvizația este cântată la plăcere, dar trebuie să existe o bază, să pleci de la o partitură și
să folosești anumite mijloace. Apoi, fiecare muzician își pune amprenta asupra piesei, prin gustul, prin sensibilitatea lui proprie.

Contează să ai o cultură muzicală specifică, să asculți mulți artiști consacrați ca să poți face diferența. Abia dacă ai ușurința de a percepe aceste diferențe îți poți crea, la un moment dat, un stil personal. Și atunci devii interesant, nu ești o simplă copie.“

La Paris, a cucerit spectatorii, dar și pe marii muzicieni cu care a avut șansa de a împărți scena

„Trenul meu a trecut prin toate gările muzicale. Am urcat în el atunci când trebuia. Am plecat în ’97 la Paris și am cunoscut artiști consacrați, ca Marcel Azzola și Richard Galliano. Am cântat alături de ei. Marcel Azzola e o legendă vie. Îi știam piesele, i le cântam, fără să-mi închipui că într-o zi voi ajunge să-l cunosc, să cânt alături de el și să mă bucur de prietenia pe care mi-a oferit-o.“

În casa lui Azzola, avea să vadă o impresionantă colecție de acordeoane, însumând aproximativ o mie! „Asta m-a inspirat să-mi încep propria mea colecție în care dețin, deja, 70 de instrumente.“ Mă gândesc la Gheorghe Zamfir care, în anii ’70, cucerea Parisul cu naiul său. Ce-i vrăjește pe muzicienii francezi?

„I-am impresionat cu tehnica și cu capacitatea de a improviza, dar și de a reproduce o piesă de la prima ascultare, lucru deprins în România, încă din copilărie.“

Citește continuarea în pagina următoare

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Loading...

EVA.RO
Recomandari
Libertatea
Doctorul Zilei
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Povesti adevarate