Emy Drăgoi, un virtuoz al acordeonului care i-a cucerit pe marii muzicieni ai lumii

12.06.2016, 15:32 . Actualizat 12.02.2017, 15:49

A intuit valențele universale ale acordeonului și a plecat în Franța ca să-și atingă visul. S-a întors pentru familie, averea cea mai de preț.

Familia Drăgoi are ceva care te cucerește imediat. Dacă ai intuiția să treci peste nivelul formal și elevat și să-i abordezi direct, ca și cum i-ai cunoaște deja, se deschid cu căldură și te adoptă ca pe unul de-al lor. Este felul lor de a fi, la modul cel mai sincer – această bonomie, bucuria spontană cu care trăiesc și cu care își fac prieteni.

Emy Drăgoi s-a născut în 1976, la Poiana Verbilău din județul Prahova, într-o familie de muzicanți. Pentru că-l întreb, Emy mai trece o dată, rapid, prin povestea copilăriei lui muzicale pe care a mai spus-o de atâtea ori. A primit primul lui acordeon la vârsta de trei ani, când era evident că-l va urma pe tatăl său, Bică Drăgoi, care nu numai că era cel mai cunoscut acordeonist din zonă, dar avea mulți învățăcei și prospecta repertoriul universal al acestui generos instrument.

„Am crescut cu muzica lui Marcel Budală și a lui Fărâmiță Lambru, declară Emy Drăgoi. Unul dintre bunici era violonist, celălalt cânta la țambal, iar Toni Iordache era, de asemenea, un reper în universul de valori al familiei care trăia prin muzică, respira muzică.

Pianul nu a fost niciodată o opțiune

Studiile muzicale la Ploiești au avut rostul lor, dar nu i-au schimbat traiectoria pe care o hotărâse deja. La școala de muzică a studiat pianul, pentru că părea instrumentul cel mai apropiat din cele care se puteau studia pentru început.

Dar a renunțat la studiul lui atunci când a simțit că mai mult îl încurcă decât să îl ajute. „Începusem să am probleme cu sensibilitatea specifică acordeonului. Devenisem mai sacadat, mai dur; aveam mâna puternică, de pianist.

Improvizația nu este doar invenție și nu se bazează exclusiv pe spontaneitate

„Am reluat pianul la douăzeci de ani, când m-am dus să studiez la Paris, la Academia de Jazz <>. Mi-a plăcut întotdeauna să improvizez, să fiu liber în exprimare. Jazzul este cel care îți oferă această posibilitate. Eu improvizam, dar o făceam așa cum m-a înzestrat pe mine Dumnezeu, fără să cunosc limbajul muzical specific.

Am urmat un an pentru a studia limbajul jazzistic. Da, improvizația este cântată la plăcere, dar trebuie să existe o bază, să pleci de la o partitură și
să folosești anumite mijloace. Apoi, fiecare muzician își pune amprenta asupra piesei, prin gustul, prin sensibilitatea lui proprie.

Contează să ai o cultură muzicală specifică, să asculți mulți artiști consacrați ca să poți face diferența. Abia dacă ai ușurința de a percepe aceste diferențe îți poți crea, la un moment dat, un stil personal. Și atunci devii interesant, nu ești o simplă copie.

La Paris, a cucerit spectatorii, dar și pe marii muzicieni cu care a avut șansa de a împărți scena

„Trenul meu a trecut prin toate gările muzicale. Am urcat în el atunci când trebuia. Am plecat în ’97 la Paris și am cunoscut artiști consacrați, ca Marcel Azzola și Richard Galliano. Am cântat alături de ei. Marcel Azzola e o legendă vie. Îi știam piesele, i le cântam, fără să-mi închipui că într-o zi voi ajunge să-l cunosc, să cânt alături de el și să mă bucur de prietenia pe care mi-a oferit-o.

În casa lui Azzola, avea să vadă o impresionantă colecție de acordeoane, însumând aproximativ o mie! „Asta m-a inspirat să-mi încep propria mea colecție în care dețin, deja, 70 de instrumente. Mă gândesc la Gheorghe Zamfir care, în anii ’70, cucerea Parisul cu naiul său. Ce-i vrăjește pe muzicienii francezi?

„I-am impresionat cu tehnica și cu capacitatea de a improviza, dar și de a reproduce o piesă de la prima ascultare, lucru deprins în România, încă din copilărie.

Citește continuarea în pagina următoare

Jazz Manouche, Gipsy Jazz, Valse Musette

Jazz Manouche, Gipsy Jazz, Valse Musette sunt noțiuni despre care noi, publicul din România, nu prea aveam habar până de curând. Totul a început în anii ’30, cu chitaristul belgian de etnie rromă Jean Reinhardt, cunoscut ca Django Reinhardt, creatorul unui gen muzical ce combină temele rromani cu tehnica jazz.

Pentru francezi, genul se numește Jazz Manouche; pentru vorbitorii de limba engleză, este Gipsy Jazz; valsul Musette este o subspecie care apare în contextul mai larg al acestui tip de jazz. Acordeonul este întotdeauna instrumentul vedetă. În anul 2005, la un festival de profil din Franța, Emy Drăgoi a fost declarat „Rege al jazzului la acordeon.

Mai rămânea de cucerit România

Bianca si Alessia Drăgoi

„M-am întors acasă pentru familie, spune Emy. „După ce s-a născut primul copil, Bianca, ne-am gândit să nu crească singură, fără rude, fără bunici. Locuiam în Paris. Cântam în fiecare zi și fetele stăteau mai mult singure. Am mers într-o vacanță în România, la părinți, ne-am întâlnit acolo cu toate rudele noastre și am simțit cât ne-a lipsit acest lucru.

Ne-am maturizat înaintând în vârstă și ne-am dat seama că cel mai bine e să investești în familie. Dacă alergi după bani, poți să-i ai astăzi și mâine să nu-i mai ai. Am considerat că pot să cânt în continuare pe marile scene din lume. Nu mai era ca în ’97, când un bilet de avion costa enorm. Trebuia să muncești un an de zile ca să strângi banii de bilet. Acum e foarte ușor să călătorești.

„Nopți albe de acordeon, un festival inedit în România

„Nopți albe de acordeon, un festival inedit în România, ajunge anul acesta la cea de-a zecea ediție și a rămas, deocamdată, singurul festival de acordeon de la noi. „Venisem din Franța cu mult elan. Abia învățam și noi cum să depunem un proiect.

Am mers la primărie să obținem autorizațiile necesare și cei de acolo au fost nedumeriți: Ce festival avea să mai fie și ăsta? Numai cu acordeon? Cu taraf? Le-am spus că va fi un festival cu toate genurile de muzică, inclusiv jazz, rock și muzică clasică. La început, cred că oamenii au venit mai mult din curiozitate. După prima ediție, ecourile au fost foarte bune.

Ca rezultat, a crescut interesul pentru acordeon și a început să se studieze și la noi. Acum există o clasă de acordeon la Liceul <>. Poate vom colabora în viitor și cu Conservatorul. Am elaborat o metodă de acordeon pentru primul și al doilea nivel de studiu, pentru prima dată după 40 de ani în România. Poate o scoatem pe piață.

Bianca și Alessia, violonistele familiei Drăgoi, s-au familiarizat cu scena, alături de tatăl lor

Ne-am întâlnit la Muzeul Țăranului Român, într-o amiază de primăvară. Familia venise de la Ploiești, unde locuiesc, pentru ca fetele să participe la un concurs. Cu Bianca am simțit o conexiune instantanee. La cei 12 ani ai săi, are o personalitate bine conturată, sinceră și directă, hotărâtă, dar nu infatuată. O admiră pe Sarah Chang și își dorește ca, într-o zi, să aibă ca și ea, o vioară Guarneri. Știe ce poate și știe că mai are de învățat. Se simte atrasă mai mult de jazz și mai puțin de clasic.

Alessia are opt ani și este în acea perioadă a vieții în care are multă grijă să nu rămână cumva în umbra surorii mai mari. Te privește intens cu ochii ei mari cu sprâncene puternic arcuite, gata să te chestioneze asupra locului și importanței care-i revine ei în ecuația muzică-familie.

Mama lor, Claudia, este, în mod evident, cea mai bine ancorată în realitatea practică, este cea care organizează, calculează și pune punctul pe i în orice discuție. Odată ce ea clarifică un subiect, așa rămâne.

Fetele sunt, încă, marcate de stresul concursului și sunt obosite, pentru că s-au trezit de dimineață ca să ajungă la timp. Toți patru par impresionați de nivelul unora dintre copiii din București și își pun în mod serios întrebarea dacă n-ar fi mai bine să se mute în Capitală pentru a le oferi fetelor cea mai bună pregătire.

Trei generații cântă pe aceeași scenă

„Caravana Jazz Manouche – Omagiu Django Reinhardt & Stephane Grappelli este un spectacol care poate fi văzut și, mai ales ascultat, pe scena Teatrului Odeon, în care, în jurul lui Emy Drăgoi, s-au grupat șapte muzicieni, între care cele două fiice, Bianca și Alessia, dar și tatăl, Bică Drăgoi.

„Magic National, un spectacol-concert în regia lui Ion Caramitru, îi aduce în aceeași formulă pe scena Teatrului Național din București, alături de Anca Sigartău, Tania Popa, Aylin Cadâr, Medeea Marinescu, Marius Manole, alți actori, dar și dansatori. Se joacă, se recită, se dansează. De muzică răspund Emy Drăgoi, 3D Pro`ect, Jazz Hot Club Romania și Lucian Maxim.

Autor: Mihaela Serea;

Foto: cristicimpeanu.ro