Emilia sau Marlene?

Emilia sau Marlene?

"E chiar Emilia noastra?" – se intreaba cei care o cunosc, atunci cand o vad la Teatrul de Comedie, in rolul divei Marlene Dietrich. Cu acest recital, Emilia Popescu si-a indeplinit una dintre marile ambitii actoricesti: aceea de a fi… de ne-recunoscut!

Cand o intalnesti, atmosfera se inveseleste brusc: "Pai daca iti spune cineva ca fata asta – adica eu – trebuie sa o joace pe Marlene Dietrich, te uiti la mine si, pentru ca esti un om cu bun simt, te abtii de la comentarii. Dar astepti sa ies pe hol ca sa spui: ‘Aoleu, nu se poate!’. Nu? Haide, recunoaste", ma incolteste Emilia razand, uimindu-ma cu personalitatea ei transanta, constienta de impresia pe care o face.
"Cum de ce? Pentru ca nu seman deloc cu Marlene Dietrich, nu am nimic din ce avea ea! Dar, pana la urma, e doar o piesa, un personaj pe care trebuie sa-l interpretez si la care am lucrat ca la oricare altul. Orice personaj e strain la inceput. Si atunci cauti in tine ceva, o calitate sau un defect de-al tau care se potriveste cu personajul, ca sa poti sa incepi de undeva. Dupa care, il elimini, ca sa nu semene cu tine! Iar de multe ori nu reusesti. Multi imi spun: ‘A, ce naturala esti! Parca esti tu!’.
Intai ma deranjeaza remarca asta. Apoi imi dau seama ca e un compliment. Ca, de fapt, cel mai important lucru este ca lumea sa creada ca asa esti tu. Intotdeauna cautam sa fim de nerecunoscut", rade Emilia din nou. "Cred ca asta e cea mai mare ambitie a unui actor. Mie mi-a iesit si sunt foarte fericita. In primul sfert de ora din spectacol oamenii sunt multumiti ca ma vad pe mine, cea pe care o stiu dintotdeauna. Isi zic: ‘Hai ca totusi e Emilia! Emilia noastra…’. Apoi se intampla ceva si eu dispar – iar acesta e cel mai mare compliment. Este un lucru pe care n-as fi putut sa-l fac acum cinci-zece ani, chiar daca as fi vrut sau as fi crezut ca pot. Este un rol care imi da posibilitatea de a fi de la o femeie normala, obosita si trista pana la un star capricios, crud si labil psihic sau pana la o femeie puternica, stralucitoare si extrem de hotarata – adica tot ceea ce eu nu sunt", imi explica ea cu convingere.

Poate ca totusi ceva din talentul, hotararea si forta Marlenei exista de la inceput in Emilia, de vreme ce regizoarea Catalina Buzoianu i-a dedicat un rol de forta unui mit. Intai a fost Eleonora, personajul jucat de Emilia in Tango, la Teatrul "L.S. Bulandra", in regia lui Gelu Colceag. "Eleonora a fost o provocare", spune Emilia. "Sa faci un personaj in bucati, un monstru, o mama denaturata, o persoana amorala… Care arata ca mine! Catalinei i-a placut atat de mult, incat a zis ca pot sa fac si altceva."

Si nu s-a inselat. In spectacolul Marlene, Emilia Popescu canta live in franceza, engleza si germana nu mai putin de 14 partituri apartinand Marlenei Dietrich. "Vocea? De la Dumnezeu", raspunde Emilia razand. "N-am avut activitati artistice (montaje, ‘Cantarea Romaniei’), eram mult prea timida pentru asta, dar intotdeauna mi-am dorit sa fac un musical.
La primul spectacol am avut probleme tehnice cumplite, mi-a cazut amplificarea, dar am reusit sa tin sala. Am continuat ca si cum as fi fost pe un cal alb, dar eu eram pe o matura! Sunt melodii pe care le interpretez. Sigur, cand ‘sunt in voce’ e frumos de cazi pe spate, dar, oricum, le tin in mana", continua ea cu modestie. "Am scos si un CD cu aceste melodii. Multa lume mi-a spus ca se simte ca e playback, ca nici un om nu poate sa cante atat de corect pe viu! Imi place cand muzica tasneste dintr-o anumita stare si situatie. Faptul ca eu cant ca o actrita mi se pare ca innobileaza momentul muzical propriu-zis."

Emilia Popescu s-a nascut pe 2 martie 1966. A urmat Liceul "Ion Creanga" si Scoala de muzica (pian), continuand traditia artistica a familiei: tatal – actor la Opereta, mama – balerina si coregrafa. Fiica a ales actoria, insa adevarata ei mandrie este interpretarea la pian. "Am cantat si la Ateneu, impreuna cu barbatul meu, care e flautist. De curand, am avut un spectacol foarte frumos, in care l-am acompaniat la orga, in Adaggio de Albinoni. Spectacol sustinut in scopuri caritabile, pentru artistii cu venituri mici, in varsta sau bolnavi."

In 1988, a absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica "I.L. Caragiale" din Bucuresti. Din 1988 a inceput sa joace la Teatrul "L.S. Bulandra" (Cainele gradinarului, Meditatiile Ritei, Arsenic si dantela veche, Visul unei nopti de vara, Desteptarea primaverii, A saptea porunca, Trei surori, Iulius Cezar, Libertinul si altele).
"Din 1996 jucam Cafeneaua, in regia lui Horatiu Malaele. Este un spectacol de actor, care ma umple de bucurie, pentru ca in el invatam tot timpul. Eu sunt Janet, un personaj la trei varste (18, 40 si 70 de ani), trei roluri ca niste mici bijuterii. E frumos sa vezi cum s-a modificat spectacolul, a capatat dramatism, profunzime, dupa cum ne-am modificat si noi."

Timp de zece ani, Emilia a aparut in spectacole de televiziune alaturi de Stefan Banica. Celor care speculeaza pe tema relatiei dintre ei, ea le spulbera indoielile: "Ne cunosteam din facultate. Eu eram mai mare decat el si el ma respecta foarte mult. Perioada cu respectul a trecut destul de repede", glumeste Emilia. "Stefan imi plangea pe umar, eu il intelegeam uneori, alteori nu, si atunci il certam. Relatia profesionala nu a fost nici ea foarte lina, am mai avut divergente, dar ne potrivim foarte bine pe scena si atunci lucrurile ies ca si cand nu am depune nici un efort. E important sa ai un partener cu care sa vorbesti aceeasi limba. Dansam impreuna, aveam acelasi gen de glume, faceam parte din aceeasi gasca. Prin el l-am cunoscut pe barbatul meu, pe vremea cand eram ‘o tanara actrita la Petrosani’."

In 2002, Emilia a inceput sa joace la Teatrul de Comedie, in A douasprezecea noapte, iar acum in Marlene. Are proiecte mari: Chirita ("un rol destul de complicat si greu") si Mireasa cu gene false, la Teatrul National, tot in regia Catalinei Buzoianu. Zilele astea pleaca la Dusseldorf, unde va juca in Cafeneaua, pentru comunitatea romaneasca de acolo. Si mai are de montat Marlene in franceza, pentru spectacolele de la Paris si Marsilia. "Jucand si trecand prin stari maxime (cum sunt cele din spectacol), ramane in tine cate ceva din fiecare rol. Dar nu ma las prada personajelor, ca sa pot sa respir si… sa scot cainele la plimbare", rade din nou Emilia, schimband brusc registrul. Acasa o asteapta un sot muzician, o fetita frumoasa si talentata, in varsta de opt ani si o catelusa eleganta, de rasa Samoyed, de doi ani (Mora).

Emilia Popescu este casatorita din 1995 cu Ionut Stefanescu, flautist la Filarmonica. "Sotul meu este un geniu. Punct", rade sotia. "E unul dintre cei mai buni muzicieni pe care ii avem. Are o activitate solistica destul de incarcata, are si o formatie contemporana, numita ‘Contraste’, cu care da recitaluri si concerte prin toata Europa.

In februarie 1996 s-a nascut fetita lor, Maria Alexandra. De cand avea trei ani, Maria canta la pian, ca mama, si studiaza la aceeasi scoala de muzica. "A vrut sa cante cu taica-su, sa il acompanieze la pian. Apoi a inceput sa deseneze. Toti copiii deseneaza, dar noi, ca orice parinte, am vrut sa-i incurajam acest talent. Am intrebat-o daca nu vrea o profesoara si i-am gasit una foarte priceputa, care a facut-o sa infloreasca, pur si simplu. De la sase ani a inceput sa picteze icoane pe sticla. Nu crede nimeni ca sunt facute de ea. Nici noi n-am crezut pana n-am vazut cu ochii nostri!", povesteste mama cu mandrie.

Actrita Emilia Popescu este o familista convinsa: "Asta tine de firea fiecaruia. De exemplu, barbatul meu e ca o mama si eu sunt ca o bunica! Asa mi-a spus cineva si mi s-a parut cel mai frumos compliment. Stii ca, de obicei, bunicii sunt mai grijulii, mai atasati. Mamele vor si ele sa mai plece… Pentru mine era o tragedie cand soacra-mea voia sa stea cu fetita, pentru ca imi doream sa stau numai eu cu ea. Am alaptat-o pana a implinit un an. As fi stat cu ea si mai mult, daca as fi putut". Chiar daca protesteaza vehement la despartirile de mama, Maria Alexandra se bucura foarte mult de realizarile ei. "E atat de mandra de mine! La spectacole tremura si e fericita", spune Emilia. In schimb, mama foloseste timpul scurt in care e acasa pentru a-l petrece cu fetita: o ajuta la lectii, citesc impreuna, stau, pur si simplu, ori se uita la film. Maria vine la repetitii si spectacole, stie cuvintele si canta Lola, Lili Marlene. "Fireste, mi-as mai fi dorit un copil", spune actrita. "Dar e prea greu. Meseriile noastre sunt nesigure si prost platite."

Dar frumoase, "bogate" si pline de satisfactii, spunem noi. In aceasta meserie, Emilia are un principiu solid: "Sa demonstrez ca se poate face actorie si fiind un om bun, corect, care nu jigneste pe nimeni si respecta pe toata lumea. Intotdeauna m-am inteles bine cu ceilalti. N-am facut rau nimanui. E adevarat, am fost putin cam modesta. In meseria noastra e foarte important sa ridici tonul, sa fii putin obraznic, mai ales daca ai si talent".

In imaginile alaturate: Cu Maria si Mora; Emilia crede in Mos Craciun; La Mangalia, pe Calea Stelelor de Mare, cu Maria si Ionut.

Emilia are un proiect ambitios pentru televiziune, despre care, deocamdata, nu doreste sa dezvaluie mai multe. "Poate va fi ceva ca o comedie romantica", spune ea. "Nu sunt genul de actor care sa faca oamenii sa lesine de ras. Intotdeauna am cautat ca intr-o comedie (asta am invatat-o de la Horatiu) sa existe momentul dramatic si lacrima, iar intr-o drama e obligatoriu sa fie si o parte de umor. Exact ca in viata!" Iar Emilia le stapaneste foarte bine pe amandoua…

Cea mai mare calitate a mea? Am doar visuri realizabile.
N-am suferit niciodata ca nu m-am nascut in America.

Mihaela Doina Radulescu; foto: Octav Nitu si arhiva personala a actritei; Machiaj: Marina Chiorean, make-up artist Kruger-Brent Agency

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2

Recomandari
Libertatea
Publicitate
Huff
VIVA!
Retete
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Vedete