DOSAR Exodul mamelor: Părinți de vacanță

Drama lor şi a „orfanilor migraţiei' impresionează Europa. Dar de ce nu şi pe noi?!

Despre femeile care muncesc în străinătate nu se vorbeşte decât ca fiind „cash cow'-ul României, cele care sporesc semnificativ PIB-ul, şi când vreun alt copil îşi pune capăt zilelor de dor şi disperare. Între cele două extreme, sunt poveşti de viaţă zguduitoare, care rămân nespuse.

Mame care îşi lasă casele, copiii şi pleacă, aşa cum plecau pe vremuri bărbaţii la război. Pleacă să îngrijească bătrânii şi copiii altora, ca să le asigure celor rămaşi acasă strictul necesar. Pentru că nu le stă în putere să le ofere locuri de muncă, oameni şi organizaţii din ţară şi din afara ei pansează răni dintr-un război pierdut, care nu trebuia să aibă loc.

Disperaţi de neajunsuri, părinţii multor copii au plecat să lucreze aiurea prin lume, devenind pentru micuţii lor oamenii dragi pe care îi văd doar în concedii. Doi voluntari din Timişoara se luptă cu „sindromul abandonaţilor temporar'.

România, se zice, a rezolvat problema orfelinatelor: le-a închis. Dar, recunoscuta sau nu, a aparut o alta, cea a „abandonaților temporar. Si cifrele, ca si cadrele didactice, primele care se lovesc de ea, o spun cu hotarâre: copiii acestia exista și pentru ei, timpul este cel ce pare ca nu mai trece odata. El se masoara mai întotdeauna în lacrimi, în mii de kilometri distanța si într-o cantitate teribila de dor, astfel ca mare parte din acest material ar fi trebuit sa fie cifrele. Cifre, nume si saracie.

salvati copiii

Mii de parinți amarâți, plecați la lucru în strainatate, si sutele de copii ramasi într-un fel de „abandon temporar pe la bunici, rude îndepartate sau pe paturile statului. Sute de micuți care pierd pasul cu învațatura, zeci si zeci de copii debusolați care nu mai stiu încotro s-o apuce si carora cele câteva zile pe an în care îsi vad parintele nu compenseaza lipsa autoritații si griji parinților.

Și nici kilogramele de jucarii si dulciuri cu care sunt rasfațați de Pasti sau de Craciun, dar care nu țin loc de sufletul iubit al celui plecat printre straini. În inimile copiilor ramasi singuri aici, în vreme ce parinții lor muncesc în alte țari, creste numai un gol imens. Fie ca se numesc Maria, Anca, Dan sau Eliza, Ionuț, Carmen, Mihai si Cosmin sau cine mai stie cum, ei seamana unul cu altul, asa cum seamana si durerile lor.

Unii se închid în ei ca niste mici autisti, alții rabufnesc în stridențe si gesturi de neînțeles. Dar toți se transforma. Devin, fara sa-si dea seama, niste adulți înainte de vreme, fiindca asteptarea îi face asa.

„Suntem ca nişte părinţi pentru ei şi între noi s-a creat o relaţie specială'

Din acest punct de vedere, Școala Generala 19 din Timișoara este parca nițel deosebita. Nu pentru ca aici, copiii acestia, copleșiți de o singuratate temporara, ar fi mai puțini decât în altele, ci fiindca doi tineri, voluntari ai organizației «Salvați Copiii», au devenit parinți de ocazie pentru mai mult de 70 de copii ramasi în țara doar în grija bunicilor sau a  unor apropiați.

Psihologii de la «SalvațiCopiii», Gabriela Lazia și Cristian Badi, vad, încearca, îsi pun întrebari si cauta soluții pentru a usura dramele acestor micuți și fac asta în fiecare zi, la Centrul de zi «Crestem împreuna», înființat la Timișoara în urma cu trei ani, în cadrul unui program național. „Deschis în mai mult de zece locații în țara, Centrul «Crestem împreuna» propune un program alternativ si variat pentru copiii cu parinții plecați la munca în strainatate.

Concret, timp de 4 ore zilnic, copiii vin la program after-school, unde sunt ajutați sa îsi faca temele, primesc o gustare si sunt implicați în programe de consiliere si sprijin psihologic. În acelasi timp, psihologul și învațatoarea centrului propun activitați recreative zilnice, precum si activitați extrascolare, vizitarea de muzee, vizionarea de piese de teatru, explica Cristian Badi.

Citește continuarea pe pagina următoare

„În spatele măştii sociale stă o poveste cu aceeaşi intrigă: abandonul'

Lipsa afectivitații, spune psihologul, este o problema mult mai grava decât pare la prima vedere, caci cel mic nu face fața psihic sentimentului de abandon. Psihologic si chiar medical, tulburarile de comporatment încep de la insomnii si labilitate emoționala si ajung adesea pâna la ostilitate, frecventarea grupurilor de cartier, abandon scolar sau nevroze.

scrisori de la parintii plecati in strainatate

„Cu cât durata plecarii în strainatate este mai lunga, cu atât se instaleaza sentimentul de abandon, copilul ajungând uneori chiar sa se învinovațeasca pentru plecarea parinților. El nu prea se mai simte motivat sa-si continue studiile, copiaza fronda, nesupunerea, de la alții asemenea lui, si apare astfel problema abandonului scolar si de multe ori a delincvenței juvenile, adauga psihologul Gabriela Lazia, a carei poveste la «Salvați Copiii» a început în urma cu patru ani când, studenta în paralel la doua facultați, a hotarât sa faca și voluntariat în proiectul «Creștem împreuna».

„Zi de zi, saptamâna dupa saptamâna, stau în mijlocul lor și, deși le-am devenit o a doua mama, îmi place sa cred ca cei 24 de ani ai mei ma fac prietena acestor copii. Învațam matematica, româna, geografie, biologie, engleza, însa de multe ori ne învațam unii pe ceilalți sa fim puternici. Problemele și grijile de acasa, de la școala, sunt multe și ne oprim deseori din lecții ca sa învațam cea mai importanta lecție: sa ne ștergem lacrimile, mai spune Gabriela.

Povestile Ancai și Mariei, doua fetițe de 10 și 11 ani care au deja responsabilitați de oameni mari, ori a lui Dan, premiantul centrului, par diferite ca istorii fizice ,concrete. Și așa și sunt, dar în esența durerile lor sunt aceleasi: pentru ei toți timpul s-a oprit în loc în urma cu mulți ani, nici nu mai stiu exact câți, într-o dimineața, când au aflat ca de atunci încolo serile lor vor mai singure la culcare si ca mult timp nu-si vor mai simți parinții acasa, lânga ei.

Maria, al carei tata este plecat în Franța și de foarte mult timp nu vine în țara sa-și vada copiii, o fetița retrasa, care îsi face greu prieteni și zâmbeste tare rar, care nu știa sa citeasca și sa faca socoteli simple, a reușit acum aproape sa-și ajunga din urma colegii din clasa a cincea.

„Bucuria întâlnirii în fiecare zi este una foarte mare de ambele părţi'

Și ea, și Anca, si Eliza, și toți ceilalți care vin zilnic la Centrul «Creștem împreuna» de la Școala nr. 19 din orașul de pe Bega, au trecut prin perioada aceea de închidere în sine, când nu mai vorbeau cu nimeni. Nici  cu bunica, nici cu parintele ramas acasa,nici cu colegii de clasa. Când poate ca se gândeau, în mintea lor de copii, ca gresisera ei cu ceva si ca asta îi suparase pe parinți de i-a facut sa plece.

Apoi au parut a înțelege ca pe umerii lor apasa acum o alta reponsabilitate, ca au de facut mai multe lucruri din cele pe care le faceau parinții, chiar si asa, fara ca cineva sa le ceara asta, ca e nevoie de ei ca de niste mici gospodari ai casei. Iar imaginea baiețelului firav și cu voce serioasa, care scrie compuneri de olimpiada, dar care știe chipul tatalui doar din poveștile mamei, este greu de uitat.

Ca si cea a surorii Ancai, care face cam tot ce trebuie în casa: spala, gateste, coase si, între doua ochiri peste temele surorii, îi pregatește ghiozdanul pentru a bate în fiecare dimineața cartierul, de la un cap la altul, ca sa mearga la scoala, sa fie premianta si „sa se faca doctorița'. Aproape ca nu stie cum de îi ajunge timpul pentru toate astea. Numai ca de multa vreme încoace n-a mai avut timp de copilarie…

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2

Recomandari
Publicitate
substantial.ro
Libertatea
CSID
Descopera.ro
Life.ro
Retete
Baby
VIVA!
ELLE
Diva Hair
Sfatul parintilor
TV Mania
Shtiu.ro
Mai multe din Povesti adevarate