De ce copiii nu mai sunt cuminți... așa cum am fost noi | Educatie | Avantaje.ro

Noi am învățat, din copilărie, să tăcem. Ei vorbesc. Dacă nu le e suficient să vorbească sau nu sunt auziți, strigă. Urlă. Vorbesc urât ca să atragă atenția: fac orice, dacă e nevoie, pentru a se face auziți.

Noi am învățat să stăm cu mâinile pe lângă corp. Uneori, chiar la spate. Ei își folosesc mâinile ca să facă sau să arate lucruri pe care noi nici nu îndrăznim să ne amintim dacă le imaginam. Ce nu pot exprima în cuvinte, exprimă cu mainile, cu corpul: fac orice pentru a fi văzuți.

Noi am învățat să ne resemnăm; să înghițim și ce nu ne convine că “în viață nu faci doar ce vrei, faci ce trebuie”. “Cui îi trebuie, ale cui nevoi trebuie să le implinim?” și “Nevoile mele care sunt? Și cu ele cum rămâne?” sunt întrebări care poate nici n-au apucat să ne treacă prin cap iar dacă ne-au trecut la un moment dat, au plecat repede fără raspuns. Cu timpul, am încetat să ni le mai punem.

Copiii de azi vor să se simtă liberi

Ne-am obișnuit să nu prea contăm. Ei fac orice ca să conteze. Copiii de acum vor să se simtă liberi: vor să aibă în mâinile lor frâiele propriei vieți, asumându-și riscuri. Unul dintre riscuri e tocmai să fie respinși de cei de care și-ar dori să se simtă iubiți și protejați. Dar nu mai vor o protecție de dragul căreia să renunțe la ei.

Nu mai vor o iubire care riscă să-i țină captivi în scenariile noastre de viață. Nu mai vor o direcție care să nu fie a lor. Preferă să fie confuzi, să fie în derivă, să se zbată, să greșească, să riște să rănească și să fie răniți, doar să nu mai construiască măști; doar să rămână autentici; doar să renască; să renască din haos.

Nu le e ușor și nu ne e ușor. Pentru că, în zbaterea lor, ne ating și nouă rănile pe care le-am acoperit bine şi le-am uitat (și poate încă ne mai străduim să mai uităm); și trag de măștile noastre atât de bine lipite de noi încât normal că ne doare.

Atunci ei se trezesc prinși între vinovăția față de durerea noastră (ei nu știu că nu e despre ei), durerea lor de a fi respinși de noi (că cică sunt obraznici sau răi) și dorința lor de a merge mai departe. Cât zbucium interior!…

Cea mai grea misiune a copiilor noștri

Totuși, ei aleg să simtă. Copiii nostri nu mai sunt cuminți. Și-au “ales” o misiune grea, grea de tot: să provoace niște oameni încremeniți de secole în tipare în mare parte nefuncționale dar cunoscute(!), să-i provoace să se trezească, să se cunoască pe ei, să se deschidă, să se transforme! E mai greu decât să transformi broasca in prinț…

Citește și “Vreau un copil”: motive care pun presiune pe copil înainte să se nască

Dar mulți au reușit. Tot mai mulți reușesc. Nu e le ușor. Pentru că atâta furie s-a adunat de-a lungul timpului cât să umple oceane. Furie ținută de secole în corpuri golite de suflet din cauza durerii, cu senzații amuțite că era prea mult de dus și dintr-o politețe rece impusă… Furie ținută la dospit de generații: a noastră, a părinților noștri, a bunicilor șamd, a tuturor celor care au trebuit sa tacă.

Ei nu au avut, poate, de ales. Noi nu am avut, poate, de ales. Am fost nevoiți să tăcem, să ne înăbușim revolta și să ne negăm emoțiile; să ne negăm pe noi. Dar furia a rămas: în subconștientul nostru, în celulele noastre, în aer. E lumea plină de ea. Iar copiii noștri, pentru că ei aleg să simtă, pentru că ei au curajul să simtă, ei o traiesc pe toată! Pe a lor, pe a noastră și pe a străbunilor…

Datoria părintelui față de un copil care nu este… așa cum eram noi

Ei au sarcina să o care, să o trezească, să o arate și să o spună pe toată. Și poate nici nu se mai așteaptă să-i ajutăm să se descurce cu ea ci doar, măcar, să nu-i încurcăm și mai mult. Să nu le pretindem să tacă și ei pentru că acum e prea multă ca să mai poată să fie ținută; să nu le dăm de înțeles că e ceva în neregulă cu ei, că ei sunt “defecți”; să nu le punem în cârcă povara neputințelor noastre și fricile și vinovățiile noastre… Ci doar să-i ascultăm.

Să le fim aproape. Calzi și…păsători. Le-ar fi mai ușor să ducă toate câte au de dus, să scoată toate câte au de scos… Să-i lăsăm să le scoată; să-i încurajăm să le scoată. Că dacă nu sunt scoase, ne îmbolnăvim. Ca indivizi și ca societate. Dacă avem răbdare cu ei și nu-i judecăm, le va fi mai ușor să dea drumul durerii și cu timpul vor învăța și cum să o facă: într-un mod în care să ne doară și pe noi mai puțin…