Dacul liber din Maramureș

Unii îi spun lui Daniel Leş, „olarul dac” din inima Maramureşului, să-şi scrie viața într-o carte. Ar putea, fiindcă îi este plină de momente speciale, pornite către lume din talent şi gustul pentru frumos şi din pasiunea de a frământa lutul în formele uimitoare ale ceramicii sale figurative.

La cei 45 de ani ai lui Daniel Leş, i-ai putea descrie drumul ca pe cel al unui creator nonconformist, un aventurier fermecător învelit în aburul depărtării.

Drumul către inima oamenilor

A crescut într-un loc superb la poalele Gutâiului, către „Piatra lui Pintea”, în mijlocul meşterilor maramureşeni adepţi ai metodelor tradiţionale de prelucrare a lutului, iar primul profesor i-a fost, de la vârsta de cinci ani, chiar tatăl, pictorul şi ceramistul Ioan Leş, şi a pornit a olări şi a descoperi lumea cu sufletul şi cu ochii.

Dincolo însă de toate poveştile ce se spun despre el, de premiile şi diplomele adunate în cei peste 35 de ani de când „modelează lutul într-un fel special, Daniel este un creator de o simplitate care te lasă fără replică, un îndrăgostit perpetuu de oameni şi de natură care declară cu o sinceritate absolută că fericirea poate fi atinsă şi fără accesoriile inutile cu care suntem atât de obişnuiţi.

„E nevoie de un sat ca să creşti un copil”. Eu am crescut în vremea binecuvântată în care satul era viu. Bunicii, vecinii, neamurile erau aproape şi noi, copiii, ne jucam în bătătură şi pe uliţă, iar când ne era foame primeam de la bunicii unuia dintre noi câte o felie de pâine de casă cu untură şi cu sare, o roşie din grădină în mână şi porneam din nou la joacă”.

Dan şi Dana, soţia lui, locuiesc într-o casă veche de un veac, un poem în sine, unde fac focul cu lemne în sobă, olăresc şi le spun şi acum poveşti copiilor, iar luxul vieţii lor este că fac ce le place cu convingerea propriei fericiri. Ai crede cumva că între „Casa Olarului”, casa sa – atelier de fapt, loc deschis oaspeţilor pe care ultimul dac liber din Maramureş l-a ridicat în Baia Sprie, şi Capitală stă o ţară-distanţă, dar orele sale sunt trăite profund româneşte, depărtarea nu îl înstrăinează, ci îl apropie şi a avut intuiţia de a lăsa marea sa pasiune pentru olărit să devină o cale artistică ce merge direct către inima oamenilor.

„Nu ştiam ce voi fi când voi fi mare, aşa că o vreme am crezut că voi fi cojocar ca tătuca, apoi pictor ca tata, apoi ceramist, iar mai apoi am ajuns să îmi doresc să recuperez lumea copilăriei mele. M-am căsătorit la 24 de ani şi în acelaşi an a venit şi primul copil. Ce responsabilitate! Aşa s-a născut Casa Olarului.

Responsabilitatea e bună pentru un bărbat, dar nici să te apese prea tare nu e bine. Am muncit mult, poate prea mult şi am reuşit să cumpărăm o căsucă în care doream să facem atelierul de ceramică. Până la urmă, ne-a fost milă de casă să o folosim ca atelier şi am construit alături atelierul în care lucrez şi acum.

Lucram luni şi luni întregi şi apoi mergeam la expoziţii şi târguri în ţară şi în toată Europa şi peste tot oamenii erau aşa de încântaţi de lucrările mele din ceramică şi eu le povesteam că sunt personaje din satul în care am crescut şi ajungeam să le povestesc cum e pe la noi, încât mai mulţi spuneau: „Pare aşa o lume de vis în Maramureş! Mi-ar plăcea să vin acolo şi cred că mi-ar plăcea şi să modelez lutul”.

O lume de simplitate şi linişte

Aşa a încolţit visul de a găzdui oameni care ar vrea să iasă, fie şi pentru câteva zile, din oraş, să se reconecteze cu natura şi să intre într-un alt spaţiu în care timpul este pentru suflet. Ar trebui ca pe fiecare perete al casei să scriem câte un nume în cinstea celor care au apreciat lucrările mele când încă nu eram cunoscut şi cu banii lor am reuşit să facem Casa Olarului.

După ce am terminat cu amenajările, eu m-am întors la ceramică, iar soţia mea se ocupă cu bucurie de casa noastră de oaspeţi”. Daniel are capul în nori şi picioarele pe pământ, ceea ce îi solicită mult echilibrul, iubeşte drumul, natura, experienţa trăită la cote maxime şi are din plin acea curiozitate a amănuntului care face deliciul celor ce-i văd şi îndrăgesc lucrările.

Despre el însuşi spune că este un visător lucid şi râde larg, frumos, dacă îl întrebi cum este să alegi o cale dificilă, dar absolut personală, de a te realiza: „Când mă gândesc, îmi dau seama că duc o viaţă împlinită.

La atelier am familia lângă mine. Băiatul cel mare e student şi se va căsători, dar îl avem pe cel mic care ne ţine tineri. Lucrez în atelier câteva ore, apoi cosesc de plăcere sau sap în grădină, sau greblez frunzele – ce e nevoie, în funcţie de anotimp. Sunt şeful soţiei mele, aşa că de multe ori îi dau liber şi mergem în plimbări sau în drumeţii împreună cu cel mic.

Spre seară se întorc şi oaspeţii din plimbările lor şi stăm împreună la masă şi la poveşti. Oameni care se văd prima dată se împrietenesc pentru că au valori comune, au fost aduşi la noi de dorul după copilărie, apreciază viaţa simplă, liniştea şi valorile sufleteşti. Vezi tu, mai demult, familia era mai preţuită decât acum.

La noi în sat nu s-a pomenit să se despartă o familie. L-am întrebat odată pe bunu: «Ce îi leagă pe oameni să steie laolaltă până la 70-80 de ani?». «Apoi, dragu’ tătuchii, Bunul Dumnezău şi mărsu’ la biserică. Şi încă ceva: noi suntem de pă vremea în care dacă un lucru să strică, nu-l aruncăm, îl reparăm».

Salvatorul de trecut

Am înţeles mult mai târziu ce voia să spună. Din păcate, consumismul le influenţează unora toată concepţia despre viaţă şi ajung să trateze şi oamenii din viaţa lor la fel ca pe obiectele la care renunţă destul de uşor”. Râde: „Dar nu-i târziu să ne vină mintea la cap şi să ne întoarcem la valorile creştine”.

Cu ceva vreme în urmă, cam cu zece ani, aşa, Daniel a început să umble, în preajma Paştelui, cu crucea în spate prin oraşele ţării unde au loc reprezentaţii ale procesiunii dramatice Drumul Crucii şi cam tot de pe atunci a pornit să adune case vechi şi să le salveze: „De ce? Tinerii simt nevoia să dovedească că sunt în stare de ceva şi pentru că nu au fost învăţaţi să preţuiască tradiţia, lemnul, obiectele moştenite din generaţie în generaţie, dărâmă casa bătrânească şi fac una nouă.

Aşa că am găsit câteva familii în această situaţie şi am cumpărat de la ei casa veche. Am început cu o casă construită din piatră şi pământ care avea nevoie de un acoperiş nou, am renovat-o şi am remodelat-o puţin adăugându-i şi o baie, şi o cameră în pod şi am umplut-o cu obiecte vechi. A urmat o casă de lut de prin 1870 – ţărănească, joasă, cu grinzile de lemn, cu acoperişul uşor lăsat.

Am făcut mici reparaţii şi am zugrăvit-o. Aici mai avem de înlocuit podelele, dar cel mai important este că vara e răcoroasă şi iarna e călduroasă datorită pereţilor groşi de pământ. E o plăcere să dormi în casă de lut. A treia casă e din lemn, împreună cu un meşter am demontat-o şi am adus-o în grădina noastră de pe deal, unde are şansa să mai trăiască o vreme, măcar cât trăiesc eu.

Şi eu cred că ai mei copii nu le vor strica, pentru că îi învăţ să le preţuiască. Părinţii le datorează copiilor o educaţie, nu o moştenire, dar dacă tot lasă
o moştenire, măcar să nu uităm de educaţie”.

Dacă eşti al lui Dumnezeu

Exuberant şi un luptător creativ în căutare de comori ascunse, Daniel este înainte de toate optimist şi pozitiv din cap până în picioare, iar viaţa familiei Leş pare să fi ajuns la un prag al împlinirii guvernat de acelaşi simţ al simplităţii destinat să îi bucure existenţa: „Când sunt în atelier şi modelez, îmi dau seama că şi eu sunt numai un bulgăre de lut în mâna Marelui Olar. Căușul palmei lui Dumnezeu este cel mai sigur loc. Sunt lut care îşi aşteaptă liniştit următoarea etapă: frământare, modelare, şlefuire, ardere…

Nu ştiu în ce etapă se află vasul vieţii mele, dar ştiu că atâta vreme cât stau în atelierul Olarului, El se ocupă de mine. La fel fac şi eu: mi-am propus să nu las nici o bucată de lut să iasă din atelier netransformată. Totuşi, lutul trebuie să fie maleabil – nu poţi modela un lut care nu este modelabil. Dumnezeu să ne ajute să ne lăsăm modelaţi!

Dacă eşti al lui Dumnezeu, cum e o vorba pe la noi, când treci prin greutăţi, le vezi ca pe nişte unelte de modelare sau şlefuire şi nu lasă Meşterul o presiune mai mare decât poate vasul suporta”.

Autor: Adrian Cîlțan

Foto: arhiva personală Daniel și Daniela Leș

Loading...
Recomandari
Libertatea
Doctorul Zilei
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Povesti adevarate