Dacul liber din Maramureș

Unii îi spun lui Daniel Leş, „olarul dac” din inima Maramureşului, să-şi scrie viața într-o carte. Ar putea, fiindcă îi este plină de momente speciale, pornite către lume din talent şi gustul pentru frumos şi din pasiunea de a frământa lutul în formele uimitoare ale ceramicii sale figurative.

La cei 45 de ani ai lui Daniel Leş, i-ai putea descrie drumul ca pe cel al unui creator nonconformist, un aventurier fermecător învelit în aburul depărtării.

Drumul către inima oamenilor

A crescut într-un loc superb la poalele Gutâiului, către „Piatra lui Pintea”, în mijlocul meşterilor maramureşeni adepţi ai metodelor tradiţionale de prelucrare a lutului, iar primul profesor i-a fost, de la vârsta de cinci ani, chiar tatăl, pictorul şi ceramistul Ioan Leş, şi a pornit a olări şi a descoperi lumea cu sufletul şi cu ochii.

Dincolo însă de toate poveştile ce se spun despre el, de premiile şi diplomele adunate în cei peste 35 de ani de când „modelează lutul într-un fel special, Daniel este un creator de o simplitate care te lasă fără replică, un îndrăgostit perpetuu de oameni şi de natură care declară cu o sinceritate absolută că fericirea poate fi atinsă şi fără accesoriile inutile cu care suntem atât de obişnuiţi.

„E nevoie de un sat ca să creşti un copil”. Eu am crescut în vremea binecuvântată în care satul era viu. Bunicii, vecinii, neamurile erau aproape şi noi, copiii, ne jucam în bătătură şi pe uliţă, iar când ne era foame primeam de la bunicii unuia dintre noi câte o felie de pâine de casă cu untură şi cu sare, o roşie din grădină în mână şi porneam din nou la joacă”.

Dan şi Dana, soţia lui, locuiesc într-o casă veche de un veac, un poem în sine, unde fac focul cu lemne în sobă, olăresc şi le spun şi acum poveşti copiilor, iar luxul vieţii lor este că fac ce le place cu convingerea propriei fericiri. Ai crede cumva că între „Casa Olarului”, casa sa – atelier de fapt, loc deschis oaspeţilor pe care ultimul dac liber din Maramureş l-a ridicat în Baia Sprie, şi Capitală stă o ţară-distanţă, dar orele sale sunt trăite profund româneşte, depărtarea nu îl înstrăinează, ci îl apropie şi a avut intuiţia de a lăsa marea sa pasiune pentru olărit să devină o cale artistică ce merge direct către inima oamenilor.

„Nu ştiam ce voi fi când voi fi mare, aşa că o vreme am crezut că voi fi cojocar ca tătuca, apoi pictor ca tata, apoi ceramist, iar mai apoi am ajuns să îmi doresc să recuperez lumea copilăriei mele. M-am căsătorit la 24 de ani şi în acelaşi an a venit şi primul copil. Ce responsabilitate! Aşa s-a născut Casa Olarului.

Responsabilitatea e bună pentru un bărbat, dar nici să te apese prea tare nu e bine. Am muncit mult, poate prea mult şi am reuşit să cumpărăm o căsucă în care doream să facem atelierul de ceramică. Până la urmă, ne-a fost milă de casă să o folosim ca atelier şi am construit alături atelierul în care lucrez şi acum.

Lucram luni şi luni întregi şi apoi mergeam la expoziţii şi târguri în ţară şi în toată Europa şi peste tot oamenii erau aşa de încântaţi de lucrările mele din ceramică şi eu le povesteam că sunt personaje din satul în care am crescut şi ajungeam să le povestesc cum e pe la noi, încât mai mulţi spuneau: „Pare aşa o lume de vis în Maramureş! Mi-ar plăcea să vin acolo şi cred că mi-ar plăcea şi să modelez lutul”.

Citește continuarea în ediția de iunie a revistei Avantaje

Loading...
Recomandari
Doctorul Zilei
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Povesti adevarate